Poate este puţin forţată tema sau chiar şi titlul, dar pornesc în a scrie cele câteva cuvinte având în memorie un dialog între un grup de preoţi şi un tânăr care s-a simţit ofensat că unul dintre slujitorii Domnului a postat pe o reţea de socializare o fotografie ce reprezenta Sfânta Proscomidie, ofensa reienşind din comentarii răutăcioase ce aveau ca şi concluzie că locul lui Dumnezeu este în Biserică şi nu pe Facebook.
În toată existenţa sa ca şi specie, dacă ne este îngăduit să folosim un termen ştiinţific şi de loc religios, omul a căutat să îşi exprime sentimentul religios şi legătura cu divinitatea în orice moment al vieţii sale, indiferent de conjunctură, stare socială sau stare emoţională. Ne este scris în codul nostru genetic acest sentiment de recuperare a stării primordiale pierdute din cauza slăbiciunilor trupeşti, a poftei păcătoase, şi atunci omul, în dorinţa sa de a-şi exprima sentimentul religios caută prilej de a intra în legătură cu divinitatea, cu Dumnezeu, arătând pe măsura posibilităţilor noastre reduse că Îl vrem în viaţa noastră, sau că nu L-am uitat.
Sentimentul religios, dorirea lui Dumnezeu în viaţa noastră, pregustarea în această viaţă a bunurilor viitoare ne îndeamnă să ne exprimăm simţămintele indiferent de loc, timp sau stare emoţională, pentru că în subconştient omul se simte dator să îi mulţumească lui Dumnezeu, să se roage lui Dumnezeu, sau eventual să intre în dialog cu El, chiar dacă Îl trage la răspundere prin fatidica întrebare: De ce, Doamne?
Toate aceste lucruri merg într-un singur sens, după cum spune o frumoasă priceasnă: vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu, adică să îl scotem pe Dumnezeu din locul consacrat Lui ca şi casă şi să îl luăm cu noi în cuget şi simţiri, prin credinţă, în viaţa noastră şi împărţind cu El toate lucrurile bune, dar şi cele rele, împlinirile şi eşecurile noastre, făcând din Dumnezeu nu doar un chip într-o icoană, ci Tată al nostru şi Prietenul cel bun; făcând din El nu doar un bun Contatil al pacatelor şi faptelor bune şi un Judecător, ci Calea vieţii nostre, Adevărul pe care vrem necontenit să-l mărturisim şi Viaţa pe care vrem să o trăim, atât aici, dar mai ales dincolo, când din punct de vedere biologic dăm pământului ce-i aparţine şi lui Dumnezeu sufletul nostru.
„Locul lui Dumnezeu este în Biserică…” ce tranşant şi trist în acelaşi timp, uitând că Scripturile ne învaţă că trupurile noastre trebuie să fie lăcaşe ale Duhului Sfânt, şi că noi toţi, la nivel individual de fiinţă omenească creată de Dumnezeu, purtăm în noi o „cărămidă” din Biserica universală, din Biserica lui Hristos, şi că în acelaşi timp noi suntem o icoană individuală a acestei Biserici pe care ar trebui să o împodobim. Biserica nu este doar cea din piatră, acolo unde mergem din când în când, eventual, în cele trei momente cheie ale vieţii, şi poate atunci când îl aşteptăm pe Iepuraş şi pe Moşul, ci biserica este completă atunci când este împodobită cu bisericuţele din fiecare dintre noi, cu sufletele noastre. Biserica trebuie să fie centrul vieţii noastre, locul unde ne întâlnim într-un cadru intim cu Dumnezeu, locul unde ne rugăm, locul unde ne bucurăm sau plângem la picioarele Treimii celei făcătoare de viaţă, locul unde ne spălăm sufletul de murdăria păcatului.
Invadarea spaţiului personal de diversele căi media, radio-tv-internet, atrag în vârtejul creat de ele în viaţa noastră inclusiv spaţiul religios, parând că desacralizează tot ceea ce este sfânt pentru noi, întrucât toate acestea nu par decât a vrea să subjuge omul prin dependenţele create de ele. Poate că deranjează chipul blând şi smerit al Maicii Domnului dintr-o icoană lângă formele rubensiene pline de silicon ale Drăguşancei sau ale altei „dive”, forme pornite dintr-o dorinţă exacerbată de a fi ceea ce alţii îşi doresc. Deranjează ochiul şi sufletul pentru că într-o lume acaparată de „senzaţional” şi „breaking news”, într-o lume plină de un frumos grotesc dominată de plăceri păcătoase, chipul blând şi smerit al lui Dumnezeu trezeşte în noi remuşcări şi atunci avem o tresărire spirituală şi ne ruşinăm, aducându-ne aminte că greşim şi că nu aia este voia Domnului, dar ne trece la fel de repede, considerând că acela nu este spaţiul potrivit lui Dumnezeu, că locul potrivit pentru El este peretele rece al cupolei bisericii, iar cel ce a avut curajul să aducă o „rază” de lumină în negura păcatului este un nesimţit pentru că şi-a permis să Îl aducă pe Dumnezeu mai aproape de ceilalţi, chiar dacă şi printr-o poză.
O astfel de ofensă pornită dintr-o ruşine interioară cauzată de atingerea unei corzi sensibile a sufeltului nostru este un rezultat al indiferenţei noastre faţă de tot ceea ce înseamnă Dumnezeu şi relaţie cu El, avându-şi începutul într-o umbră de ruşine a insensibilităţii noastre la glasul Celui ce strigă în pustie, după cum spune Scriptura, sau lipsa unui răspuns ferm la bătăile în uşă a Blândului Păstor, dar mai ales a ruşinii sufletului nostru faţă de ocolirea poruncilor şi sfaturilor utile şi mimarea unei vieţi creştine, rezumate la două ore pe săptămână alocate lui Dumnezeu şi la pomenirea în trecăt a numelui Său, pe care şi aşa îl luăm de prea multe ori în deşert. Referitor la acest faăt este bine de menţionat exemplul evereilor care din respect şi teamă pornită din respect faţă de Dumnezeu nici măcar nu îi pomeneau numele, ci foloseau diverse apelative pentru a Îl evoca în rugăciunile lor.
Ne-am obişnuit să trăim lipsiţi de orice grijă duhovnicească şi fără o barieră morală din cauza îndepărtării noastre de Dumnezeu, am uitat că Scriptura spune că nu putem să facem nimic fără Dumnezeu, că nu putem adăuga sau lua nimic vieţii noastre fără voia Lui şi că nici măcar un fir de păr nu ni se mişcă fără voia Sa. L-am redus pe Dumnezeu la minim în viaţa noastră şi ne-am obişnuit doar să-L vedem zugrăvit prin biserici şi să-L coborâm din slava Sa în viaţa noastră doar atunci când avem nevoie, sau chipurile atunci când “trebuie să o facem şi pe asta”, referindu-mă aici la botez, cununie religioasă şi înmormântare.
Viaţa ne este invadată de o tehnologie ce se dezvoltă ameţitor şi ne propune o viaţă uşoară şi lipsită de multe griji, care are şi părţi bune dacă este folosită în mod corect şi concret, dar are şi părţi întunecate care parcă stau să ne acapareze, gata să ne înghită, din punct de vedere personal, intim şi spiritual. La toate aceste lucruri a trebuit să se adapteze şi teologia sau viaţa bisericii pentru a fi un nou organ de propovăduire sau de interacţionare cu omul cuprins de vâltoarea grijilor şi de dependenţele media, care nu îşi mai face timp şi pentru latura sufletească.
Oare tehnologia se împacă cu teologia? Oare îşi mai are locul său Dumnezeu în viaţa noastră digitalizată şi informatizată? Oare, chiar, locul lui Dumnezeu este doar în biserică, sau locul său este cu adevărat în viaţa noastră, ca şi “biserică individuală”? Sunt doar câteva întrebări la care ar trebui să ne gândim şi să răspundem.
Pr. Sergiu Dalea