OMUL…

               Omul… o fiinţă complexă, care conform referatului biblic a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, dar care conform teroriei evoluţioniste a evoluat treptat, în mii şi mii de ani din primate (maimuţe), dar care totuşi spre deosebire de acestea nu are doar instinctele specifice animalelor de supravieţuire şi de înmulţire, ci are şi raţiune (abilitatea de a gândi), voinţă (puterea de a alege în mod liber şi necondiţionat) şi sentiment (modalitatea de a-şi manifesta diferitele sentimente).

               În înţelepciunea divină omul a fost creat în aşa fel încât să nu îi lipsească nimic din punct de vedere fizic, pentru a-şi putea duce viaţă într-un mod deplin şi în armonie cu celelalte fiinţe, cu semenii săi şi cu mediul înconjurător. Nu a fost creat cu lipsuri, dar nici nu a fost creat ca şi o ciudăţenie (cu trei mâini sau doar un picior, cu un singur ochi, sau cu capul verde şi alungit…), ci a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Chiar dacă „pe Dumnezeu nu este cu putinţă al vedea omului”, cum spune una dintre cântările de la slujba înmormântării, pentru că El este mai presus de puterea de înţelegere a omului, aşa cum afirmă Sfinţii Părinţi, totuşi El a venit în lume, chip de rob luând, făcându-se asemenea nouă (Filipeni 2, 6), pentru a-l putea percepe pe Dumnezeu ca fiinţă spirituală asemănătoare cu omul pe care L-a creat, ci nu ca pe o ciudăţenie, aşa cum îl propovăduiau cultele păgâne (pisică şi câine în religia egipteană, de exemplu, sau sub forma viţelului de aur, aşa cum şi l-au imaginat evreii, la ieşirea din robia egipteană, sau ca o zeitate umană cu şase mâini, aşa cum este prezentat în religia hindusă).

               Omul, fiinţă duală, cu trup material şi suflet spiritual, a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, cu chipul lui am fost înzestraţi, iar la asemănarea cu El tindem prin faptele noastre şi prin credinţa noastră, într-un cuvânt cu urmarea lui necondiţionată. Din păcate omul modern şi ştiinţa încearcă să-I răpească lui Dumnezeu această creare prin tot felul de teorii, mai mult sau mai puţin ciudate sau hilare, punând apariţia omului pe pământ pe seama haosului, sau pe seama evoluţiei, sau, de ce nu, chiar pe cea a involuţiei. Nu putem şti în mod exact cum a apărut omul pe pământ (referitor la evoluţia din alte specii), la fel cum nu ni-L putem imagina nici pe Dumnezeu stând la roata olarului şi dând la pedală cu mâinile în lut şi modelând. Chiar dacă referatul biblic nu dă amănunte în acest sens, menţionează că „luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Facere 2, 7), arătând astfel implicarea directă a lui Dumnezeu în crearea omului, spre deosebire de celalte lucruri create când menţionează autorul biblic că: „a zis Dumnezeu…şi a fost…”, adică totul a apărut prin voia divină şi prin cuvântul lui Dumnezeu, nu prin implicare directă ca şi în cazul omului.

               În agitaţia nebună a zilelor noastre încercăm să îl aflăm pe Dumnezeu prin ştiinţă, uitând că El este nevăzut şi necruns de gândul omului, uitând că mărginitul nu poate cuprinde Nemărginitul, punând ştiinţa în locul credinţei şi încercăm să explicăm fenomene naturale şi supranaturale prin fizică, chimie şi biologie. Credinţa este specifică, în prezent, doar celor reduşi mintal sau cu oarece deficinţe psihice sau celor cu diferite fobii (frici), mulţi oameni punând preţ doar pe ştiinţă, ca supremă „religie”, ce poate revela totul.

               În această agitaţie şi fugă după senzaţional spiritula am pierdut atât noţiunea de chip, cât şi noţiunea de asemănare cu Dumnezeu, pentru că nu  mai facem nici voia Lui şi nici nu ne mai asemănăm cu El, deoarece ne-am făcut dumnezei din lucruri create şi lucruri inferioare omului. Nu mai urmăm legea iubirii, ci legea marketingului şi a cotropirii şi asupririi. Nu mai urmăm sfatul divin al smereniei şi dragostei necondiţionate, ci legea talionului… Dar cel mai rău este faptul că ne închinăm cu două mâini banului şi omului care are puterea. Ne ataşăm de lucruri materiale şi trecătoare, exterioare nouă, uitând că ceea ce avem mai de preţ se află în noi, adică sulfetul. Nu este specific acest lucru doar nouă celor de astăzi, ci această „boală” a existat mereu, fiind combătută chiar de Hristos atunci când a venit în casa vameşului Zaheu, în casa vameşului Matei, atunci când a vorbit despre pilda fiului risipitor, etc., atrăgând atenţia omului că nu aurul şi ţesăturile fine, care sunt mâncate de rugină şi de molii, constituie o comoară viabilă înaintea lui Dumnezeu, ci faptele bune, iubirea şi credinţa sunt cele ce ne pregătesc lăcaş în ceruri.

               Ne punem întrebarea deseori de ce Dumnezeu îi tot pedepsea pe evrei atunci când cădeau în idolatrie, iar răspunsul este destul de simplu: pentru că era gelos! Gelos pe faptul că omul în nimicnicia lui, deşi avea învăţătura lui Moise şi a Proorocilor care vorbea despre adevăratul Dumnezeu, ei se închinau diferitelor zeităţi închipuite şi împrumutate de la popoarele vecine, fie că era vorba de diferite animale, sau se închinau Soarelui, sau Focului Sacru, sau unor imagini cu chip animalo-uman. Dumnezeu era gelos şi supărat că omul se închină unor fiinţe inferioare lui, omului, unor fiinţe cărora omul le-a acordat puteri divine, iar pe El singurul şi adevăratul Dumnezeu îl dădeau uitării.

               Omul zilelor noastre nu este cu nimic mai prejos omului de atunci pentru că şi noi facem dumnezei din lucruri fără de valoare, din lucruri materiale, pe care le mânâncă rugina şi le roade molia, ne punem speranţa în cursul valutar şi într-un binefăcător care să vină să verse peste noi bunăstare cu găleata, ne străduim a fi copii fidele a lui Beckham, a lui Messi, Drăguşanca, şi tot felul de oameni pe care îi divinizăm pentru aspectul sau talentul lor şi ne împuiem casele cu reprezentări ale lor, le urmărim apariţiile TV cu senilitate, iar în locul lor icoanele ce ne înfrumuseţau odinioară casele sunt socotiţi idoli şi chip cioplit…

               Viaţa este o luptă continuă cu ispitele şi o muncă continuă cu cântărirea şi discernearea între bine şi rău, cu trierea valorilor şi non-valorilor, luptă pe care de cele mai multe ori o pierdem pentru că credinţa este slabă, chipul divin din om este întunecat şi atras într-o cursă perfidă şi inegală cu plăcerea materială imediată, iar asemănarea (trupului) cu divinitatea este mâzgălită de farduri, tunsori excentrice pentru a fi cool, operaţii cu silicon sau botox ce strică frumuseţea cu care omul a fost creat, acea frumuseţe primordială. De exemplu, când copii sunt mici sunt frumoşi, deşi sunt un pumn de carne, şi sunt rotofei şi plini de celulită, fără sâni şi posterior proeminent şi freze ciudate, sunt frumoşi şi plăcuţi la vedere, sunt adorabili, dar pe măsură ce cresc îşi dau seama că sunt incompleţi şi încep să îşi adauge te-miri-ce pentru a fi „frumoşi”… păi şi atunci cum rămâne cu frumuseţea naturală şi frumuseţea artificială? Din punct de vedere fizic suntem creaţi perfecţi, iar din punct de vedere spiritual suntem creaţi perfectibili, pentru că doar prin muncă asiduă şi jertfă ne bucurăm de răsplată.

               Omul… o fiinţă complexă, perfectă şi perfectibilă, frumoasă şi înfrumuseţabilă, dar care suferă din punct de vedere spiritual. Un continuu alegrător după senzaţionala şi breaking-news, un continuu „scorminitor” al infinutului şi Nemărginitului. Un neobosit maratonist după material… „nebunule, în noaptea aceasta vor cere de la tine sufletul tău! Şi toate după câte ai alergat, fără folos, ale cui vor rămâne?” (cf. Luca 12, 20) Rămân şi banii şi casele, rămân şi lăzile cu zestre, rămân şi plăcerile trecătoare, rămân şi prietenii, rămâne şi iscoditoarea ştiinţă. Cu noi merge doar sufletul, chipul şi asemănarea cu care am fost creaţi. Oare cu cine sau cum ne vom înfăţişa înaintea Lui?

 Pr. Sergiu Dalea

Acest articol a fost publicat în Articole. Salvează legătura permanentă.