Gândindu-mă la un subiect pentru acest articol, am intrat în impas pentru un moment şi mi-a venit în minte această metodă de tortură „picătura chinezească”. Nu ştiu cât de reuşită este analogia, dar eu o să continui să dezvolt subiectul transformând metoda de tortură într-un fenomen natural, iar mai apoi într-un fenomen creştin.
Picătura chinezească presupune expunerea condamnatului la un sunet continuu şi constant într-o linişte profundă, sunetul unui strop de apă care cade continuu. O altă metodă folosită era imobilizarea condamnatului sub acest strop de apă care îl lovea constant în creştetul capului. În timp această metodă declanşa starea de nebunie.
Am spus că o să transformăm această metodă de tortură în fenomen natural. Să ne gândim la formarea stalactitelor in peşteri, care presupune căderea unui strop de apă continuu. Dar ne putem gândi şi la dislocarea unei stânci prin acelaşi procedeu natural.
Acum revenind la titlul articolului vă întrebaţi care este legătura dintre cele două picături. Picătura de credinţă presupune pentru credincios credinţă şi fapte bune. În tumultul vieţii noastre am fost absorbiţi de griji, probleme, etc., până aproape în pragul indiferenţei. Am uitat să mai fim buni, am uitat drumul care duce la Biserică, am uitat de legătura noastră cu Divinitatea, am uitat, într-un cuvânt drumul spre sufletul nostru şi spre al aproapelui de lângă noi. În acest hazard cotidian am devenit nişte pietre umblătoare, sufletele noastre devenind de piatră. Am uitat ca Mântuitorul a spus: „uitaţi-vă la crinii câmpului şi la păsările cerului, ele nu torc şi nici nu ţes, … Tatăl vostru cel din ceruri are grijă de ele”. Noi, oamenii, în nimicnicia noastră ne facem grijile insuportabile şi fără ieşire: ce vom manca şi ce vom bea, cu ce ne vom îmbrăca… Nici măcar când mergem la Biserica nu ţinem cont de îndemnul adresat la sfârşitul imnului heruvimic: „toată grija noastră cea lumească să o lepădăm”, măcar atât cât suntem în biserică.
Dar pentru ce avem nevoie de picătura de credinţă? Pentru a disloca piatra de pe sufletele noastre. Nu e nevoie de fapte măreţe, pentru început, avem nevoie de un strop de credinţă… un strop constant. „Credinţa fără fapte moartă este”,ne atrage Apostolul atenţia. Avem nevoie şi de ele. Toate acestea trebuie sa alcătuiască „stropul” vieţii noastre. Nimic nu se face dintr-o dată, totul se face treptat. Nici Dumnezeu nu a făcut lumea într-o singură zi. Nici noi, ca simpli muritori nu putem să facem mai mult decât ne ţin puterile. Tocmai de aceea avem nevoie de stropi. Un strop azi, unul mâine şi aşa reuşim să rupem sau să spargem piatra indiferenţei instalată în sufletele noastre. Acest strop de care vorbesc este asemenea cuvântului Sfintei Scripturi care zice că : „rugăciunea stăruitoare a dreptului multe poate…”. Trebuie să avem răbdare, să avem credinţă. În faţa credinţei totul este posibil, dar trebuie sa fim înţelepţi. Petru a crezut şi a mers pe mare alături de Hristos. Femeia cu scurgere de sânge de 12 ani a crezut şi s-a vindecat doar prin atingerea de Hristos, dar prin marea credinţă ce o purta in suflet.
Exemple sunt multe, dar cel mai important este cel din viaţa noastră. Credem că suntem in stare să facem ceva cu viaţa noastră? Vrem să credem că putem schimba ceva prin credinţa noastră? Totul este posibil prin credinţă. Credinţa ne dă viaţă,credinţa ne ajută, credinţa ne schimbă, iar dacă noi ne schimbăm se va schimba şi lumea în care trăim. Nu sunt vorbe goale si fără sens dacă ne aducem aminte de cuvântul Scripturii care zice că: „dacă aţi avea credinţă cât un bob de muştar aţi putea muta şi munţii din loc…”
Pentru început credinţa să picure în sufletele noastre, iar apoi sa curgă valuri – valuri…
Pr. Sergiu DALEA