Suntem sau nu români?
Vă spun sincer că am trecut prin prin destule frământări până am ajuns să mă intereseze acest subiect. Adică mă gândeam, ce trebuie să mă bag eu în chestia asta? Dar nu se mai poate! Devenim din ce în ce mai puţin creştini şi tot mai mult adepţi ai unor credinţe ce nu ţin de esenţa credinţei noastre. M-a deranjat faptul că românii au fost de acord cu manifestările de „halloween” şi am rămas interzis când am citit că în ziua de 31 octombrie, spiritele persoanelor care au murit în ultimul an se întorc pe pământ în căutarea unor corpuri vii pentru a le poseda pe perioada anului viitor, acesta fiind singura speranţă de a avea o viaţă după moarte. O prostie mai mare şi o chestie mai anticreştină nici că se putea. Dar românul nu se opreşte aici! Ziua de 14 februarie a deveni „Velentin’s day” şi toţi românii nu sunt „trandy” dacă nu se prostesc în această zi.
De aceea m-am gândit să explic ce e cu sărbătoarea asta importată mai nou de români. Şi pentru asta m-am documentat „beton” ! Adică am căutat în sinaxar şi în dicţionare şi am descoperit că în calendar sunt mai mulţi sfinţi ce poartă acest nume. Pomenim astfel, în calendarul ortodox, pe mucenicul Valent din Gezareea Palestinei în 16 aprilie, pe Valent, diaconul din Ierusalim, mort ca mucenic în anul 309 d.Hr., pe mucenicul Valentin din Gaza la 10 februarie, pe mucenicul Valentin din Misia-soldat mort la 302 d.Hr.şi pomenit în 24 aprilie, pe mucenicul Valentin-preotul din Roma, tăiat cu sabia în anul 270 d.Hr., prăznuit în Ortodoxie la data de 6 iulie, pe Valentin, episcopul Umbriei, ucis în temniţă şi pomenit la 30 iulie sau pe mucenicul Valentin, pomenit la 24 octombrie. Datele le-am cules din Dicţionarul enciclopedic al numelor de botez cu un tabel alfabetic al sfinţilor otodocşi.
Constatăm că sunt mulţi cu acest nume pentru că prenumele Valentin şi Valentina au o largă circulaţie în toată Europa. Provine din numele latin Valentinus, un derivat de la prenumele Valens, Valentis sau Valentius toate având la bază verbul valere, care avea sensul de „a fi puternic”. În Rusia numele are o mulţime de derivate, precum Valea, Valiunea, Valiuşa, etc. În spaţiul românesc numele este atestat destul de târziu, în perioada contemporană, sub influenţa antroponimiei apusene, iar recenta „sărbătoare” se datorează unei legende puse în circulaţie în ţările apusene.
Şi, ca lucrurile să fie şi mai complicate, trebuie să spun că nu se ştie cu exactitate pe care sfânt îl amintim în 14 februarie, care este de fapt aşa-numitul „patron al îndrăgostiţilor”.
Varianta cea mai cunoscută este aceea că Valentin a fost un preot care a trăit în timpul obscurului împărat Claudius al II-lea Goticul în secolul al III-lea d.Hr. şi că a încălcat ordinul emis de împărat, prin care se interziceau căsătoriile. Motivul emiterii acestui ordin a fost refuzul bărbaţilor de a-şi părăsi familiile şi de a se înrola în regimentele Imperiului. Preotul Valentin a încălcat acest ordin şi a oficiat câteva căsătorii în secret. A fost prins şi aruncat în închisoare, iar acolo s-a îndrăgostit de fiica gardianului său, căreia îi trimitea zilnic scrisori de dragoste. De aici obiceiul de a se trimite felicitări de Sf. Valentin. Preotul a fost executat pe data de 14 Februarie, pe Via Flaminia.
O altă variantă susţine că Sfantul Valentin sau Valentin von Terni este cel pomenit în legătură cu ziua îndrăgostiţilor. Se ştie că a fost un martir declarat ca sfânt al creştinilor romano-catolici şi că a trăit tot în secolul III fiind episcop în Interamna (azi Terni – Italia). El a fost condamnat la moarte la 14 februarie 269 d.Hr. din cauza credinţei lui. A fost învinuit de “cununare religioasă” a perechilor de îndrăgostiţi în ciuda poruncii aceluiaş împărat roman Claudius II (268-270).
Oricare ar fi sfântul, Dicţionarul sfinţilor, editat de Oxford, spune: ,, Faptele amândurora sunt puţin demne de crezare.. Nici unul dintre ei nu pare să fi avut vreo legătură cu iubite sau soţii… unele autorităţi în materie văd în obiceiul de a alege un partener în ziua Sf. Valentin drept o supravieţuire a elementelor festivităţii romane Lupercalia, care avea loc tot la mijlocul lunii februarie”.
Pe meleagurile noastre, Sfântul Valentin “s-a întâlnit” cu Dragobetele, fiul Babei Dochia, un fel de “omolog local” al lui Cupidon, care este în calendarul tradiţiilor populare la 24 februarie. Au poveşti şi simbolistică asemănătoare.
Sărbătoarea de Dragobete este considerată echivalentul românesc al sărbătorii Valentine’s Day. Probabil că 24 februarie însemna pentru omul arhaic începutul primăverii, ziua când natura se trezeşte, ursul iese din bârlog, păsările îşi caută cuiburi, iar omul trebuia să participe şi el la bucuria naturii. Dragobetele se diferenţiază de blajinitatea Sfântului Valentin din tradiţia catolică, fiind un bărbat chipeş, un neastâmpărat şi un năvalnic. Preluat de la vechii daci, unde Dragobetele era un peţitor şi un naş al animalelor, românii au transfigurat Dragobetele în protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ţine tot anul, aşa cum şi păsările „se logodesc” în această zi.
În această zi satele româneşti răsunau de veselia tinerilor şi de zicala : Dragobetele sărută fetele. Sunt multe credinţele populare cu referire la Dragobete. Astfel se spunea că cine participa la această sărbătoare avea să fie ferit de bolile anului, şi mai ales de febră, şi că Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelşugat. Îmbrăcaţi de sărbătoare, fetele şi flăcăii se întâlneau în faţa bisericii şi plecau să caute prin păduri şi lunci, flori de primăvară. În sudul României (Mehedinţi), fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit zburătorit, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate pentru a afla ce nunţi se mai pregătesc pentru toamnă.
Nici oamenii mai în vârstă nu stăteau degeaba, ziua Dragobetelui fiind ziua în care trebuiau să aibă grijă de toate orătăniile din ogradă, dar şi de păsările cerului. În această zi nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase tot anul. Fetele mari strângeau de cu seara ultimile rămăşiţe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de dragoste.
O altă tradiţie spune că Dragobetele a fost transformat într-o buruiană, numită Năvalnic, de Maica Precistă, după ce nesăbuitul a îndrăznit să îi încurce şi ei cărările.
Acestea sunt, pe scurt, datele problemei: un sfânt din calendarul romano-catolic, cu o identitate nedefinită precis, pe de o parte şi, o tradiţie veche de când lumea în spaţiul românesc, pe de altă parte. Ce facem? Ce sărbătorim? E clar că, din punct de vedere religios, nu sărbătorim nimic. Sf. Valentin este aprig contestat de conservatorii de pretutindeni. Refrenul este peste tot acelaşi: o sărbătoare de import, un semn al dispreţului snob faţă de propriile tradiţii, mai ales că există replici autohtone la fel de valoroase. O exagerare mai mare vine mai ales din partea comercianţilor care, sub umbrela potectoare a sfântului, profită din plin de efuziunile romantice manifestate la scara planetară, şi se întrec în oferte, mai mult sau mai puţin originale, precis trăznite, şi toate cât mai pipărate cu putinţă.
Voi încheia cu părerea unui tânăr ce se exprimă conform mentalităţii sale de om obişnuit cu internetul: „Clar este o sărbătoare de import. Şi din păcate are priză la „stupid people” of Romania. Iar marketingul atâta aşteaptă. Nu vedeţi că o ţinem din sărbătoare în sărbătoare? Halloween e aproape gata implementat. Urmează Thanksgiving. Să vedeţi ce mare sărbătoare va fi printre noi asta în 5-10 ani… Iar Mărţişorul nostru s-a dus pe apa sâmbetei. Doar şiruri de tarabe pline de fel şi fel de kitch-uri pe care NU le mai poartă nimeni ( dar se cumpără cu sacoşile că dă bine la birou)”.
Părerea lui nu este în totalitate şi părerea mea, dar oare, nu are un pic de dreptate? Mai suntem sau nu, ROMÂNI!
Pr. Petru Berbentia