Din punctul de vedere al moralei creştine, frica de pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcate, parcă îi strânge inima celui ce se roagă şi îi stoarce lacrimi din ea. Gândul adunat în inimă intensifică această simţire, de durere a inimii, deoarece, prin el, omul este chinuit intens de păcatele sale. Nefiind tulburat de nimic altceva, omul cugetă cu toată simţirea numai la păcatele sale. Dar cugetarea la păcatele sale trebuie să fie asociată şi cu dragostea de Dumnezeu cel milostiv, cu înduioşarea provocată de mila Lui. Aceasta contribuie din nou la intensificarea simţirii inimii, a înmuierii ei, la prefacerea ei în izvor de lacrimi.
Plânsul are ca izvor frica de Dumnezeu şi întristarea pentru îndepărtarea de El, iar lacrimile, dragostea dumnezeiască şi pe Dumnezeu. Cel dintâi nu veseleşte firea prea mult, deoarece se riscă ca omul sa banalizeze efortul ascetic de ajungere la Dumnezeu. Veselia se dobândeşte abia la nivelul atingerilor lacrimilor duhovniceşti, ale dragostei de Dumnezeu. De aceea, plânsul este al începătorilor în viaţa duhovnicească, iar lacrimile sunt ale celor ajunşi la desăvârşirea prin har. Plânsul te duce în preajma lui Dumnezeu, iar lacrimile te aşează alături de Dumnezeu.
Trebuie însă făcută deosebirea între plâns sau tânguire (este produs mai mult de gândul la păcate) şi lacrimi (sunt produse ale dragostei de Dumnezeu). Dar acestea două nu sunt total separate. În lacrimile produse de dragostea de Dumnezeu, nu se uită de păcatele pe care Dumnezeu le-a iertat cu milostivire, iar în plânsul pentru păcate, nu lipseşte încrederea în mila iertătoare a lui Dumnezeu. Mai bine zis, lacrimile duhovniceşti ale dragostei de Dumnezeu, obţinute în urma plânsului pentru păcate, sunt străbătute de iubirea de Dumnezeu în mod continuu.
Avva Pimen spune în felul următor: „ De vei ajunge în orice fel de împrejurare grea, biruinţa nu stă decât în tăcere.”, iar Sf. Efrem Sirul ne îndeamnă să nu spunem : „ Astăzi voi păcătui, iar mâine mă voi pocăi! Mai bine e să ne pocăim astăzi, pentru că nu ştim dacă vom trăi până mâine.”
Din cele două citate putem surprinde cu uşurinţă cele două tipuri de atitudine faţă de credinţa în Dumnezeu şi în mila Sa. Primul citat ne evidenţiază faptul că, atunci când te îndrepţi înspre Dumnezeu şi când decizi să îţi schimbi radical viaţa, singura cale de a putea vedea drumul pe care Dumnezeu ţi-l deschide înainte, este tăcerea, adică lăsarea în încrederea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi ascultarea sfaturilor Sale. Nu trebuie să crezi că Dumnezeu îţi va descoperi imediat o parte din tainele Sale, ci trebuie să ai răbdare, pentru că Dumnezeu îţi va descoperi ceea ce îţi este necesar la momentul potrivit.
Cel de al doilea citat, în schimb, ne oferă tipul omului lax, care se bazează extrem de mult pe mila nemăsurată a lui Dumnezeu şi care crede că Dumnezeu este obligat să îl ierte de orice greşeală şi că nu trebuie să îşi facă multe griji în această privinţă. Sf. Efrem Sirul atrage atenţia acestei categorii de oameni asupra faptului că, pocăinţa este necesară în orice moment al vieţii, pentru că nu poţi ştii când Dumnezeu te va chema la El.
Aşadar, toţi ar trebui să înţelegem faptul că frica de Dumnezeu înseamnă nu o temere obsesivă de El, aşa cum o văd scrupuloşii, ci teama de a nu pierde dragostea Sa, care se câştigă în urma unui efort ascetic susţinut.
Să fim dar cu luare aminte la vieţile noastre!!!
Prof. Nicolae -Adrian Păunescu