Despre post s-a scris foarte mult în literatura Bisericii, sublinindu-se importanţa şi necesitatea sa în vieţile creştinilor, în ceea ce priveşte curăţirea de păcate şi declanşarea procesului de desăvârşire religios-morală. Toate studiile, articolele şi cărţile prezintă originea paradisiacă a postului, obligativitatea respectării acestuia(primele două porunci bisericeşti), precum şi mijloacele terapeutice ale postului de recuperare a sănătăţii spirituale şi trupeşti. Dincolo de acestea, postul trebuie privit şi din perspectiva unei alte dimensiuni şi anume, a celei pedagogice.
Aşa cum imaginile din biserici, care cuprind scene din Vechiul Testament şi din Noul Testament, devin adevărate biblii pentru cei neştiutori de carte, tot aşa şi postul poate deveni un real învăţător pentru creştinul însetat de prezenţa lui Dumnezeu în viaţa sa. Primul pas în demonstrarea faptului că postul este pedagog spre Hristos ar fi definiţia sa :„abţinerea voluntară de la anumite mâncăruri şi băuturi, în vederea strunirii patimilor, curăţirii de păcate şi ajungerii la calea mântuirii”. Astfel, prin înfrânare, începem, de fapt, să înţelegem puţin câte puţin prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră.
Relaţia noastră cu Dumnezeu este axată pe cunoaştere, iubire, încredere şi încredinţare sau consacrare. Nu se poate ca să trişăm în această relaţie, fiindcă atunci ne-am pune în faţa faptului de a ne periclita mântuirea. Postul este unul din multele daruri pe care ni le-a lăsat Dumnezeu în vederea cunoaşterii Sale. Prin post, noi ne scuturăm de tina păcatelor, ne curăţăm ochii minţii de negura păcatelor şi începem să conştientizăm cât de departe suntem de Dumnezeu. De la acest pas, noi trebuie să stăruim în această schimbare şi să ne îndreptăm înspre Dumnezeu. Drumul ce trebuie parcurs înspre El ne este arătat de către dragostea pe care El ne-o picură în suflet. Răspunzându-i dragostei sale cu dragostea noastră, intrăm în relaţia filială. Aşadar, întărindu-ne pe acest drum, nu mai înţelegem postul ca şi o nedreptate sau coerciţie alimentară, ci ca pe o binecuvântare, prin intermediul căruia, ne redescoperim înaintea lui Dumnezeu şi ne observăm vrednicia sau nevrednicia eforturilor noastre duhovniceşti de mântuire.
Pedagogia postului o putem observa cu uşurinţă şi din textele bisericeşti:” Uşile pocăinţei, deschide-mi Dătătorule de viaţă, căci cu păcate grozave mi-am spurcat sufletul şi cu lenevire viaţa mea toată o am cheltuit……” sau textul troparului dela Deniadin Lunea Patimilor:”Iată Mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind, iar nevrednică este iarăşi cea pe care o va afla lenevindu-se…….”. Atenţia sporită asupra postului, privegherea, este foarte importantă, deoarece relaţia omului cu Dumnezeu este fragilă; neatenţia, plictiseala şi păcatul o pot distruge cu uşurinţă. Relaţia de iubire a omului cu Dumnezeu se întăreşte atunci când în sufletul omului se instalează nepătimirea, adică ruperea totală de viaţa păcătoasă. Din acest moment, omul se umple de Dumnezeu şi experiază ceea ce în teologie se numeşte vederea lui Dumnezeu. Pocăinţa, înfrânarea, răbdarea, cumpătarea sunt mijloacele prin care postul se exprimă ca un veritabil învăţător al sufletului omului în căutarea lui Dumnezeu. De fapt, postul naşte pocăinţa, iar pocăinţa le naşte pe celelalte.
Învierea Mântuitorului, descoperirea tainei mântuirii, este legată de post, deoarece, fără schimbarea lăuntrică, nu poţi înţelege nimic din ceea ce a realizat Mântuitorul pe cruce. Viaţa plină de rugăciune, precum şi înfrânarea de la faptele păcătoase, creionează concluzia noastră: Postul este pedagog spre Hristos, deoarece prin stăpânirea „omului vechi din noi” putem vedea lumina dumnezeirii şi ne putem împărtăşi din roadele Învierii. Nevoinţa, asceza, reprezintă calea prin care Dumnezeu ne arată că nu suntem singuri pe drumul mântuirii şi că viaţa de veci este un deziderat de atins, atâta timp cât iubirea lui Dumnezeu din noi nu încetează să ardă înaintea Sa.
Prof. Nicolae-Adrian Păunescu