În 22 aprilie anul acesta se împlinesc 12 ani de când a fost semnată la Strasbourg, de preşedintele Conferinţei Bisericilor Europene (CEC), mitropolitul ortodox Jérémie din partea Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului, şi de cardinalul Miroslav Vlk, arhiepiscop emerit de Praga, preşedintele Consiliului Conferinţelor Episcopale Europene (CCEE), „Carta Oecumenica”, primul document comun publicat de Bisericile din Europa în ultimii o mie de ani,document ce cuprinde obiectivele asumate de Bisericile creştine europene prin care se angajează să înainteze pe calea ecumenismului în strânsă relaţie cu procesul de unificare europeană.
În introducerea documentului se explică faptul că această Cartă nu are o autoritate teologică, dogmatică sau juridică, ceea ce nu înseamnă însă că angajamentele stabilite în document nu au nici o valoare. “Fiecare Biserică va primi documentul şi îl va adapta propriei situaţii, ţinând cont probabil şi de problemele locale existente, cu alte culte creştine din zonă”, specifica un reprezentant al comisiei de dialog.
Părincipile de bază ale acestui document sunt înălţătoare şi pentru că fiecare capitol al declaraţiei există şi nişte obligaţii asumate de semnatari. Pentru că documentul este elaborat, vă voi aminti aici doar câteva din obligaţii:
♦ să urmăm îndemnului apostolic din Epistola către Efeseni şi să ne străduim, stăruitor, să ajungem la o înţelegere comună a mesajului mântuitor al lui Hristos din Evanghelie;
♦ să acţionăm prin puterea Duhului Sfânt spre unitatea văzută a Bisericii lui Iisus Hristos într-o credinţă, unitate care îşi găseşte expresia în recunoaşterea reciprocă a botezului şi în comuniunea euharistică, precum şi în mărturisire şi slujire comune.
♦ să discutăm despre iniţiativele noastre de evanghelizare cu celelalte Biserici, să cădem de acord în acest sens şi astfel, să evităm concurenţa dăunătoare, ca şi pericolul de noi sciziuni;
♦ să recunoaştem că fiecare om poate să-şi aleagă, în libertatea de conştiinţă, afilierea religioasă şi bisericească.
♦ Să apărăm drepturile minorităţilor şi să ajutăm la înlăturarea neînţelegerile şi a prejudecăţilor dintre Bisericile majoritare şi minoritare din ţările noastre.
♦ să ne rugăm unii pentru alţii şi pentru unitatea creştină;
♦ să cunoaştem şi să preţuim slujbele religioase şi celelalte forme ale vieţii spirituale ale altor Biserici.;
♦ să ne îndreptăm spre scopul comuniunii euharistice.
♦ să continuăm, conştiincios şi intensiv, dialogul dintre Bisericile noastre la toate nivelurile şi să examinăm ceea ce se poate şi trebuie să fie declarate ca obligatorii de autoritatea bisericească în ceea ce priveşte rezultatele dialogului;
♦ în controverse, în special dacă o sciziune ameninţă în problemele de credinţă şi etică, să căutăm dialogul şi să dezbatem împreună problemele respective, în lumina Evangheliei.
♦ să ne înţelegem unii cu alţii cu privire la conţinutul şi scopurile responsabilităţii noastre sociale şi să reprezentăm, pe cât posibil, împreună preocupările şi viziunile Bisericilor faţă de instituţiile europene secularizate;
♦ Să apărăm valorile fundamentale de orice atac împotriva lor;
♦ Să ne opunem abuzării de religie şi Biserică în scopuri etnice sau naţionaliste.
♦ Să ne opunem tuturor formelor de antisemitism şi antiiudaism în Biserică şi societate;
♦ Să colaborăm în chestiunile comune cu musulmanii.
♦ Să recunoaştem libertatea religioasă şi de conştiinţă a oamenilor şi comunităţilor şi în acest sens să promovăm ca ei să-şi poată practica individual şi în comunitate, privat şi public, religia sau concepţiile lor despre lume în cadrul drepturilor acceptate.
Pe lângă acestea mai sunt obligaţii cu privire la mediu, la locul femeii în Biserică, etc.
Am expus toate acestea pentru a observa că de la dorinţă şi teorie până la fapte şi realitate e cale lungă şi anevoioasă. E o cale lungă şi grea pentru că şi părerile numelor „grele” – duhovnici cunoscuţi- din Ortodoxie sunt diverse. Unii numesc ecumenismul: „acest vlăstar eretic pe zidurile Bisericii noastre Ortodoxe” sau erezia ereziilor, alţii consideră o greşeală de nepermis:
– acceptarea finanţării cu fonduri din străinătate din partea „ sectanţilor eretici şi păgâni”;
– înfiinţarea de aşezăminte filantropice cu respectivele fonduri;
– rugăciuni în comun cu neortodocşii şi întâlnirile religioase la nivel înalt;
– tendinţa de recunoaştere a Bisericilor necalcedoniene ca Biserici dreptslăvitoare;
– alcătuirea unei liturghii ecumenice;
– tentativa slujirii Sfintei Liturghii laolaltă cu catolicii în altare Ortodoxe, dar şi săvârşirii miselor catolice în locaşuri ortodoxe. Aici trebuie să observăm că, cei ce se declară antiecumenişti nu spun nici un cuvânt despre situaţia comunităţilor româneşti din diaspora care se folosesc de biserici catolice sau chiar evanghelice.
Pe de altă parte, cea mai autorizată voce a Bisericii Ortodoxe Române, Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel, a militat, în cadrul forumului „Unitate creştină şi dragoste pentru cei săraci”, desfăşurat la München (Germania), pentru ecumenism ca „schimbare de atitudine sau o nouă stare de spirit”, care face trecerea de la „polemică la dialog, de la confruntare la cooperare şi de la izolare la solidaritate”, iar în intervenţia din cadrul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei de la Strasbourg din 12 aprilie 2011, a afirmat:
„Este necesar să se dezvolte o cultură a convieţuirii care să permită a se evita transformarea diversităţii în adversitate şi confundarea identităţii cu izolarea. Este nevoie de o educaţie deschisă către ceilalţi în familie, în şcoală, dar şi în comunitatea religioasă sau confesională frecventată, întrucât educaţia şcolară susţinută şi controlată de către Statul naţional nu mai este suficientă.”
Situaţia actuală a raporturilor dintre Biserici, la nivelul fiecărei episcopii sau chiar a fiecărei parohii multi-etnice şi pluri-confesionale, nu este nici clară şi nici unitară. De la participări sporadice, la site-uri de internet ce îndeamnă la rugciune pentru unitate, paleta manifestărilor este diversă. Sunt localităţi în care „seara de rugăciune comună” se desfăşoară doar o singură dată în cursul săptămânii stabilite la nivel european şi în fiecare an este gazdă o altă biserică. Sunt alte localităţi în care preoţii şi credincioşii de diferite confesiuni se întâlnesc în fiecare seară în câte o biserică, care organizează în stil propriu serviciul religios din acea seară. Sunt localităţi în care participă la asemenea întâlniri şi cultele neoprotestante, cum sunt localităţi în care aceleaşi culte refuză total o asemenea întâlnire. În general însă se procedează pe bază de reciprocitate şi romano-catolicii şi ortodocşii sunt prezenţi aproape permanent. Excepţiile ţin doar de relaţiile strict personale ale clericilor sau de situaţia tensionată ce există între ortodocşi şi greco-catolici la nivelul unor localităţi.
Dacă luăm câteva boabe de rugăciune şi pe „Tatăl nostru” rostit în limbile celor prezenţi în biserici, dacă mai punem şi câteva măsuri de cântări religioase sau doar pioase, dacă adăgăm multă vorbărie şi chiar zâmbete de „protocol” şi le amestecăm pe toate în fiecare seară, timp de o săptămână, numită „pentru unitatea creştinilor”, ce iese? Un amestec cu un gust nedefinit, uneori chiar îndoielnic şi de cele mai multe ori perisabil şi fără perioadă de garanţie. De ce? Pentru că lipseşte un ingredient esenţial: Dragostea creştină. Dar nu dragostea declarativă, teoretică şi care se pierde în negura unor viitoare promisiuni, ci dragostea vie şi lucrătoare, dragostea care se vede şi se simte dincolo de cuvintele meşteşugite ca să nu supere pe nimeni. Ăsta să fie Ecumenismul?
Personal, consider că ar fi o dovadă de fariseism extrem să ne întâlnim zâmbitori, să ne salutăm cu salutul păcii şi a doua zi să ne chemăm în judecată unii pe alţii.
Cred că „vox populi” este foarte importantă şi tocmai de aceea voi încheia cu părerea unei profesoare interesate de subiect:
„Am elevi catolici şi de alte confesiuni religioase dar pe toţi îi iubesc la fel. Nu fac deosebire între elevi, între copii.
Ce-am citit pe aici ( pe bloguri) de-a lungul timpului, de când m-am înscris, m-a oripilat. Eu, ca ortodox, nu mă simt în război cu nimeni, nu pot şi nu vreau să-mi urăsc semenii, nu pot să spun în faţa cuiva că religia mea e cea mai cea… Nu pot face aşa ceva… Mi-e teamă de ridicol, dar mai teamă de judecata semenilor.
Dacă un om căzut la pământ are nevoie de ajurorul meu, eu ce ar trebui să fac? Să-l întreb cărei comunităţi religioase aparţine şi-apoi să-i dau ajutor şi asta numai dacă este, ca şi mine, ortodox? Am crescut între copii catolici. Acum, am prieteni, colegi, vecini şi rude catolici. Ce ar trebui să fac?
Am mai spus pe aici că cei care urăsc oamenii strict pe motive religioase, ar trebui să meargă la poarta unei şcoli să-i vadă pe copii jucându-se în pauză. Pe copii nu-i preocupă aceste lucruri. Ei sunt fericiţi că se pot juca şi sunt îmbujoraţi de plăcerea jocului. Noi, cei maturi, ciuntim, schilodim sufletele copiilor şi-i învăţăm ura, intoleranţa şi răutatea.”
Acestea sunt „problemele locale existente” de care vorbea pr. Aldo Giordano, secretar al Consiliului Conferinţelor Episcopale Europene (CCEE). Şi rezolvarea lor are nevoie neapărată de Dragostea lucrătoare despre care le scrie Sfântul Apostol Pavel celor din Corint.
Am încercat doar să vă propun o temă de meditaţie, mai ales în zilele în care mărturisim că Hristos a înviat pentru tot neamul omenesc. Şi am speranţa că, înţelegând, vom deveni mai buni!
Pr. Petru Berbentia