„Fericiţi sînt cei săraci cu duhul pentru că a lor este Împărăţia Cerurilor”.
Matei 5,3
S-a speculat în fel şi chip aceast cuvânt al Mântuitorului Iisus Hristos, rostit pe Muntele Măslinilor, la începutul activităţii Sale pământeşti. Am auzit de-alungul vremii tot felul de explicaţii date de aşa-zişii „intelectuali” sau „cunoscători” a căror intenţie era doar bătaia de joc la adresa creştinilor, chiar dacă ei înşişi se declarau creştini. Ideea de bază a unor asemenea interpretări era că „săraci cu duhul” sunt cei ignoranţi, cei proşti, cei fără prea multă şcoală.
La un moment dat au apărut tot felul de variante în limba română a acestui verset, din dorinţa de a nu mai lăsa să se creadă că doar cei cu minte puţină, pot să fie cu adevărat fericiţi şi să ajungă în Împărăţia Cerurilor. Astfel, în loc de „fericiţi sunt cei săraci cu duhul” s-a tradus “fericiţi sunt cei săraci, în duhul”. Adică cei săraci nu prea au altă fericire decât aceea de a fi în Duh.
De fapt, ce reprezintă „fericirile”? Dicţionarul Noului Testament editat de Institutul Biblic şi de Misiune al B.O.R. defineşte sintetic: „cele nouă sentinţe rostite de Mântuitorul în „Predica de pe Munte”, care încep cu cuvântul „fericiţi”, iar Catehismul editat la Timişoara în 1987 sub numele de Învăţături ale Bisericii Ortodoxe spune că ele „ne arată cum trebuie să ne comportăm ca să putem nădăjdui în dobândirea fericirii, adică mântuirea”. Pe lângă aceste nouă „fericiri”, scrierile Noului Testament mai amintesc încă vreo 30 de asemenea exprimări de fericire.
De aceea am căutat interpretările ce le dau dicţionarele şi Catehismul acestei prime „fericiri” pusă în fruntea acestor rânduri, considerând că vă ofer doar o temă de meditaţie şi fără să am pretenţia că epuizez subiectul.
Ca să înţelegem şi să nu greşim interpretarea, trebuie să ne întoarcem în timpul rostirii acestor sentinţe. Era vremea când cei mai mulţi dintre oameni credeau că fericirea rezidă în strângerea de bunuri materiale sau chiar într-o falsă bogăţie spirituală, idee ce duce la păcatul mândriei. Adică cel bogat, cel mândru, cel lăudăros se credeau fericiţi, iar cei săraci din punct de vedere material precum şi cei ce nu se făleau cu bogăţia lor spirituală, erau consideraţi nefericiţi.
Lucrurile sunt însă cât se poate de simple. Mântuitorul Iisus Hristos se referă aici la cei care au o minte simplă (nu neapărat simplistă), la cei care pot să-şi pună pază gândurilor şi să se hrănească astfel cu fericirea curată a celor mai presus de înţelegere. Iar cei care au gânduri puţine nu sunt neapărat proşti. Proşti sunt cei care au gânduri rele şi incorecte despre realitatea în care trăiesc. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „săraci cu duhul” înseamnă „smeriţi de bună voie”, adică lipsiţi de trufia minţii şi de nemăsurata iubire de sine, păcate prin care au căzut îngerii cei răi şi primii oameni.
Săracii cu duhul pe care-i fericeşte Hristos nu sunt cei fără cultură pentru că El a venit în lume să aducă lumina cunoştinţei şi adevărul care-l face liber pe om şi nu sunt nici cei asupriţi pentru că Mântuitorul nu a deschis calea fericirii unora în detrimentul sau spre distrugerea altor oameni.
Săracii cu duhul sunt, în înţelesul Sfintelor Evanghelii sunt toţi oamenii, de pretutindeni şi din toate timpurile care şi-au dat seama că în sufletul lor există un loc ce nu poate fi umplut decât de Dumnezeu.
Săraci cu duhul sunt oamenii care nu au lăsat să se aşeze peste conştiinţa lor orgoliul şi nepăsarea, automulţumirea şi mândria chiar dacă au fost înzestraţi cu mulţime de calităţi sau au dobândit averi şi onoruri lumeşti. Sunt oamenii care deşi fac foarte mult bine nu se laudă ci recunosc faptul că mai au multe de făcut pentru semeni.
De fapt Mântuitorul fericeşte pe toţi cei ce îşi recunosc imperfecţiunea cu smerenie, pe cei ce cred că mai au mult de învăţat oricât de mult ar şti, pe cei ce sunt convinşi că mai au mult până la desăvârşirea morală.
În concluzie, suntem toţi fericiţi dacă conştientizăm că avem nevoie să fim mântuiţi şi pentru aceasta facem tot ce ne stă în putinţă, simplu şi cu smerenie. Pentru că smerenia este prima virtute ce se cere creştinului. Aşa ar trebui să înţelegem această fericire!
Pr. Petru Berbentia