Este ştiut că oraşul Reşiţa are numeroşi locuitori veniţi în perioada de supra-dezvoltare industrială din deceniul şase al secolului trecut. Este de asemenea ştiut că tradiţiile dobândite în parohiile de unde au venit s-au voit a fi continuate şi, uneori chiar s-a reuşit acest lucru. Astfel, ni se întâmplă chiar şi acum să întâlnim familii care cer cu insistenţă să săvârşim slujba de sfinţire a unor parastase… pentru cei ce sunt încă în viaţă. De aceea cred că este necesar să lămurim acest aspect al vieţii noastre religioase. Ca de obicei i-au ca sprijin în ceea ce scriu pe părintele profesor dr. Nicolae D. Necula şi cartea Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică ( Galaţi, 1996).
Parastasul este o rugăciune pentru cei morţi, săvârşit la biserică, la casa celui răposat sau la cimitir, la toate soroacele ( termenele) îndătinate în cultul nostru ortodox. Putem spune că este o slujbă de pomenire a celor morţi existentă şi la romano-catolici , unde poartă numele de „reqviem”, ceea ce demonstrează dragostea pe care cei vii o au pentru cei plecaţi din lumea aceasta.
La parastas creştinii aduc ofrande ( colivă, colaci, vin, şi altele) ce sunt împărţite apoi celor ce asistă la această slujbă. Subliniez însă faptul că parastasele se săvârşesc numai pentru cei morţi.
În unele părţi ale ţării – în Oltenia îndeosebi, dar nu numai acolo – creştinii cer preotului să li se săvârşească această slujbă chiar dacă cei pomeniţi sunt vii şi participă la serviciul religios. Motivaţia este de obicei una simplă: oamenii nu mai au urmaşi şi cred că după moarte nimeni nu le va mai face parastasele la termenele stabilite de tradiţia noastră. Sau au urmaşi dar nu au încredere că aceştia le vor face pomenirile necesare. Şi atunci, vor să fie împăcaţi cu gândul că au rezolvat şi au îndeplinit toate cele necesare încă din timpul vieţii.
Ce e de făcut? Dintru început trebuie să precizez că parastase pentru cei vii nu se pot concepe şi nu se pot săvârşi pentru că sunt un non-sens, o inovaţie gravă şi o abatere de la tipicul bisericesc. E un non-sens pentru că slujba este concepută pentru cei morţi, conţine deci cântări şi rugăciuni pentru cei morţi şi e absurd să te rogi pentru „odihna sufletului robului lui Dumnezeu… Cutare”, iar el să cânte împreună cu tine „veşnica pomenire”!
Uneori întâlnim situaţii când, pentru o anumită nevoie spirituală, nu avem în cărţile de cult o rânduială expresă şi suntem obligaţi să adaptăm la cazul dat o rugăciune ce există în Molitfelnic, ca de exemplu „Rugăciune pentru sfinţirea maşinii” sau a sediului unei firme, dar trebuie să ne ferim de a face sau de a improviza un text nou. În cazul parastasului o asemenea adaptare nici nu e posibilă şi dacă nu eşti atent, devine chiar ridicolă.
Cum să procedăm la asemenea cereri?
În primul rând trebuie să lămurim rostul şi semnificaţia parastasului şi să-i facem pe cei ce cer aşa ceva să priceapă că orice faptă bună sau orice milostenie făcută în viaţă este tot aşa de importantă ca şi cele făcute de alţii, după moartea celor dragi. De fapt, noi trebuie să înţelegem că soarta noastră în viaţa viitoare depinde de felul în care ne trăim această viaţă şi că ultima călătorie nu trebuie să ne surprindă nespovediţi şi neîmpărtăşiţi, acestea fiind cele mai importante gesturi pe care trebuie să le facem.
Pe de altă parte, milostenia şi fapta bună nu trebuie legate neapărat de slujba parastasului, ci este bine ca în asemenea cazuri să se săvârşească Te-Deum-ul de mulţumire pentru binefacerile pe care Dumnezeu le revarsă asupra noastră în fiecare zi. Dacă vrem neapărat să împărţim lucruri, atunci le putem binecuvânta cu rugăciunea pentru binecuvântarea prinoaselor.
În concluzie: parastasele nu se pot face pentru cei vii, iar dacă nu ai încredere în copiii sau urmaşii tăi, atunci tu însuţi ai o mare problemă şi trebuie să-ţi răspunzi la întrebarea: cum i-ai crescut?
Pr. Petru Berbentia