Ne apropiem, cu paşi repezi de un eveniment tare drag sufletelor noastre, Naşterea Domnului, cu tot ceea ce implică acest praznic împărătesc, colinde, cârnaţi şi cozonaci, cadouri, Moş Crăciun, mese întânse şi pline de belşug, cu mult sau puţin, forfotă dar şi bucurie sufletească.
Sfântul Apostol Pavel spune într-una din epistolele sale că „la plinirea vremii” Dumnezeu a trimis în lume pe Fiul Său pentru a arăta oamenilor Calea cea dreaptă ce duce la Împărăţia Cerurilor, iar Fiul Său odată cu această „călătorie” îşi asumă de bună-voie totul: firea omenească, naşterea umilă şi prigonirea Sa, iubirea oamenilor, ura lor, satisfacţia ascultării cuvintelor Lui, dar şi moartea şi Învierea pentru un ideal suprem: mântuirea omului, cel creat de mâinile Lui. Plin de înţelepciune şi inspiraţie divină a fost Sf. Ap. Pavel când a spus „plinirea vremii”, nici mai devreme, nici mai târziu, ci exact atunci când omul avea cea mai mare nevoie de El, de Dumnezeu, chiar dacă omul nu a conştientizat acest lucru. Se vede conlucrarea divino-umană dintre sfatul divin, care a hotărât momentul întrupării Fiului lui Dumnezeu şi nevoia sufletească a omului de a i se întinde o mână din partea Creatorului, strigătul sufletului omenesc după ajutor divin.
Sunt două momente din cursul anului când afirmăm că „aceasta este cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii”, la Paşti şi la Crăciun, încercând să evidenţiem prin diverse argumente că una sau alta ar fi cea-mai-cea, pentru a da un surplus de valoare spirituală sărbătorii. Bineînţeles că fără Înviere nu ar fi existat mântuire, dar nici fără Naştere nu ar fi existat Patimi, Moarte şi nici Înviere, toate sunt într-o strânsă legătură, nu se poate una fără cealaltă, şi totuşi fiecare sărbătoare, fie Paşti sau Crăciun, este cea mai mare, cum de altfel fiecare Praznic Împărătesc, pentru că în fiecare Praznic sau sărbătoare descoperim dragostea lui Dumnezeu faţă de om, un prilej de a ni se revela Dumnezeu şi o nouă treaptă din scara ce duce la Poarta Raiului, iar cheia este în buzunarul nostru, cheia fiind faptele noastre, valoarea vieţii noastre.
Spuneam cu câteva rânduri mai sus că în fiacare sărbătoare descoperim dragostea lui Dumnezeu pentru om, dar se pune întrebarea dacă în fiecare sărbătoare Dumnezeu simte dragostea omului… Şi de aici vine şi titlul articolului „Credinţă sau „credinţe”. Am „vorbit” poate şi anul trecut aici în Foaie, poate le-am vorbit şi credincioşilor mei, dar este imperios necesar să ca în astfel de momente să facem o retrospectivă spirituală a vieţii noastre şi a comportamentului nostru faţă de Dumnezeu, Creatorul nostru, Ocrotitorul nostru, faţă de Cel care a suflat asupra unui bulgăre de lut şi a prins viaţă.
Hristos, Mesia, Mântuitorul, trei cuvinte, acelaşi sens, eliberare din mâna morţii şi din întunericul păcatului, ajuotul nostru de la Domnul, cel ce a făcut cerul şi pământul, după cum spune un prochimen de la slujba Vecerniei. A venit pe lume într-un mod smerit, a trăit într-un mod smerit, i-a învăţat pe oameni smerenia şi cumpătarea, a sfârşit într-un mod tragic, dar smerit, dar Învierea a fost solemnă, plină de mărire, pentru a arăta omului ce primeşte în schimb pentru o viaţă smerită şi cumpătată. Dar cu toate acestea, omul, nu a învăţat mai nimic din toate câte a făcut şi ne-a învăţat Mântuitorul.
Omul a uitat smerenia, iar acest lucru se vede cel mai bine acum în prag de Crăciun, fast mult şi agitaţie pentru nimic. Este sărbătoare bucurie, atât pentru suflet, deoarece strigătul său după ajutor nu a rămas fără răspuns, cât şi pentru trup, care 40 de zile a ţinut post pentru educarea simţurilor, dar şi necesitatea unei pregătiri spirituale a întâlnirii reale cu Hristos în potir, dar şi vizual, extrasenzorial, în icoana Naşterii. Ne agităm pentru o masă îmbelşugată, răscolim magazinele după tot felul de articole luminoase şi cu tot felul de Moşi bucălaţi, căutăm cu abilitatea unei albine cadouri pentru cei dragi, ne îngriim cu osârdie de ce vom mânca şi de ce vom bea, dar şi cu ce ne vom îmbrăca, uitând cuvintele Lui că nu trebuie să ne îngrijim de toate acestea că are Dumnezeu grijă de noi, dar uitând că nu hainele trebuie să ne fie noi, ci haina sufletului trebuie să fie curată, după cum spune o cântare de la Paşti: „cămara Ta Mântuitorul meu, o văd împodobită, şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa; luminează-mi haina sufletului meu…” Uităm că nu faţa noastra contează şi nici mătăsurile fine, ci sufletul, nu trupul trebuie să fie „nou”, ci noi întregi, trup şi suflet, trebuie să fim înnoiţi şi gata de Nunta Mirelui. Este sărbătoarea bucurie, dar este sărbătoarea smereniei, iar acest lucru îl vedem în persoana Mântuitorului. Oare Dumnezeu-Tatăl nu putea găsi un palat pentru Fiul Său, unde să fie cald, bine primit, să se nască în aşternuturi curate? Raspunsul este simplu, DA! Dar atunci, oare învăţătura Sa nu ar fi fost demagogie? Raspunsul este la fel de simplu, DA! Smerenia, este cuvântul de ordine în viaţa Lui, iar acelaşi lucru ar trebui să ni-l atribuim şi nouă oamenilor.
Dar aşa este omul din fire, adăugând şi imboldul spre fast din îndemnul lui Michiduţă. Ne place să avem muuult din toate, să ne putem lăuda prietenilor şi musafirilor cu ultime achiziţii, ne place să avem pe masă mai mult decât putem mânca, ne place ca balconul nostru să fie cel mai luminos din tot blocul, ne place ca de la uşa noastră să răsune cel mai tare colindele, din boxe sau din televizor, iar când vin colindătorii le trântim un şut în fund pe diverse motive…
Tremenul de „crăciun” nu are, încă, o definiţie fixă, fiind încă nedefinit şi destul de ambiguu, dar tradiţia populară şi bisericească, într-o oarecare măsură, şi l-a asumat, ca desemnând „naştere” sau „creaţie”. Lingviştii încă discută asupra unui înţeles comun, asupra provenienţei etimologice, presupunând că a fost adoptat de limba română ba din latină (creatio, -nem), ba din rusă (korocun), ba din sârbă (kracun), etc., unii afirmând că acest tremen sau personaj de „Crăciun” ar fi însuşi Hristos-Pruncul. Nu cred că pentru creştinul de rând şi autentic este relevant, ci relevantă ar trbui să fie depersonificarea sărbătorii Naşterii Domnului de către Însuşi Iisus Hristos prin înlocuirea cu Moş Crăciun. Mulţi tineri şi copii, uneori chiar şi persoane adulte, confundă sau chiar habar nu au ce serbăm la Crăciun, răspunsurile fiind hilare, dar mai ales dezamăgitoare. Prin intermediul multor factori de tot felul, audio-vizuali, educaţionali, etc. s-a denaturat sensul sărbătorii şi atunci credem în Moşu`, în reni şi elfi, iar Hristos, centru sărbătorii şi existenţei noastre este înlăturat, pentru că nu este conform plăcerilor noastre: El este smerit, noi vrem făloşi, El vrea sufletul nostru, noi vrem trup dezmierdat, El vrea cumpătare, burta plină cu bunătăţi şi un pahar de Coca-Cola, El ne vrea în Biserică să ne bucurăm împreună cu cerul şi să cântăm cu îngerii, dar noi vrem să vedem programul TV de sărbători…
Credem (în „ceva”), dar nu credem bine. Credinţa denaturată nu este credinţă, este un surogat care ne face să avem o pseundo-satisfacţie a împlinirii spirituale, exact aşa cu Naşterea Domnului nu este deplină fără de Hristos. Atunci ne întrebăm: CREDEM sau „credem”?
Să-I facem lui Hristos loc în staulul sufletului nostru şi în viaţa noastră, iar credinţa să ne fie conformă cu învăţăturile Bisericii, nu cu falsa educaţie a unor sisteme „fără Dumnezeu” şi să CREDEM cu adevărat. Pr. Sergiu Dalea