Prof. Pr. Emil Varga : O perspectivă istorică a dezvoltării comunicării de masă

            Întreaga istorie a comunicării umane este o istorie a probelor în căutarea metodelor şi mijloacelor eficiente pentru împlinirea celei mai profunde şi mai importante nevoi fiinţiale care a fost, este şi va rămâne până la sfârşitul veacurilor împărtăşirea trăirilor, gândurilor şi aspiraţiilor prin comunicare. Având o fiinţă bipolară, alcătuită din spirit şi materie, omul simte nevoia de a confrunta timpul şi spaţiul care îl înlănţuie de cele telurice, pentru a afirma eternitatea din sufletul său. De aceea, istoria comunicării umane este o istorie a cuceririi şi sfidării timpului şi spaţiului de către om, care tinde spre comunicare şi comuniune cu Ziditorul său.

            Prima victorie a omului asupra timpului a fost inventarea scrisului, prin care se asigură perenitatea cuvântului. „În jurul anului 4000 î.H., apar primele inscripţii cărora li se pot asocia anumite semnificaţii, în Mesopotamia şi Egipt. Majoritatea erau desene unidimensionare pictate sau gravate pe pereţii construcţiilor sau pe alte suprafeţe similare. Cu aproximativ 2500 de ani î.H., egiptenii au descoperit o metodă de a obţine un fel de hârtie rezistentă din papirus. În comparaţie cu piatra, papirusul era extrem de uşor”[1]. Această descoperire a facilitat răspândirea şi înflorirea scrisului, care din sfera sacramentală s-a mutat în sfera publică. Apariţia scrisului nu a fost apreciată în unanimitate de către antici ca un progres; unii considerau şi nu fără motive că scrisul va aduce un regres intelectual: „Căci scrisul va aduce cu sine uitarea în sufletele celor care-l vor deprinde, lenevindu-le ţinerea de minte; punându-şi credinţa în scris; oamenii îşi vor aminti dinafară, cu ajutorul unor icoane străine, şi nu din lăuntru, prin cazna proprie” (Platon, Phaidros, p.142-143, după traducerea în limba română de Gabriel Liiceanu). O atitudine similară o găsim şi la Sf. Ioan Gură de Aur, care în introducere la Omniile sale la Evanghelia după Sf. Apostol Matei menţionează că Dumnezeu a permis fixarea Istoriei Sfinte prin scris din cauza slăbiciunilor omeneşti. Însă pentru Origen, Scriptura, cuvântul scris este o formă a prezenţei lui Hristos. Cuvântul scris urmează modelul Dumnezeului întrupat. Putem vorbi chiar de o chinoză a cuvântului verbal care se întrupează într-o carte.

            Răspândirea scrisului a evoluat pe măsura dezvoltării societăţii antice. S-a simţit nevoia unei tehnici noi de multiplicare a cărţilor existente. Scribii copiatori nu făceau faţă cererii, de aceea s-a căutat altă formă şi un alt mijloc de multiplicare. Pentru prima dată tehnica imprimării a fost folosită de chinezi la tipărirea Diamond Sutra, prima carte din lume, în anul 800 d.H.. Abia în anul 1455, în Europa a apărut tiparul, inventat de un obscur aurar din Mainz (Germania), Johann Gutenberg[2]. Datorită acestei invenţii cartea a devenit un produs public cu o largă circulaţie ce a inaugurat Epoca Renaşterii şi a deschis larg uşile pentru promovarea educaţiei populaţiei din clasa de mijloc.

            Dezvoltarea tiparului a condus în perspectivă la apariţia presei cu care se traversează „frontiera comunicării de masă”. „În secolul al XVI – lea … guvernul veneţian tipărea o mică foaie de ştiri care putea fi cumpărată cu o gazetă (o monedă micuţă). Cuvântul „gazetă”, folosit pentru ziare, s-a păstrat până în zilele noastre. Un produs mai aproape de ideea noastră de ziar a apărut la începutul anilor 1600, în Germania. Primul ziar de masă „The New York Sun” a luat fiinţă la 3 septembrie 1833, fiind editat de Benjamin H. Day, un tipograf neînsemnat din New York. Numai în şase luni tirajul ziarului s-a ridicat la 8000 de exemplare zilnic”[3]. Ziarul de mase s-a bucurat de un mare succes şi peste foarte puţin timp s-a răspândit în foarte multe părţi ale lumii. Apogeul presei a fost atins în perioada ultimului deceniu al secolului XIX. După 1920, din cauza altor forme mass-media (radioul, cinema şi televiziunea), tirajul presei scrise s-a diminuat.

Samuel Morse îşi brevetează aparatul său la Paris (1838) şi la Washington (1840)[4]. Ultimul, este inventator nu numai al aparatului ci şi a limbajului codificat, utilizat mai târziu de telegraful electric şi de cel fără fir, care îi poartă numele – alfabetul morse. În S.U.A., prima linie interurbană între oraşele Washington şi Baltimore a fost instalată în 1844, de către Samuel Morse. Cincisprezece ani mai târziu, New York-ul a fost legat prin telegraf electric de San Francisco. În Europa, legătura între Anglia şi Franţa a fost instalată în 1850. Opt ani mai târziu, a fost montat primul cablu transatlantic, iar în 1860, o altă legătură uneşte Londra cu Indiile[5]. În România încă de la începutul anului 1853 Iaşii erau legaţi telefonic prin Cernăuţi şi Viena cu toate capitalele Europei[6].

             Odată cu descoperirile undelor electromagnetice pe cale teoretică de către matematicianul englez, James Maxwell, şi fizicianul german Heinrich Hertz, pe cale experimentală a fost posibilă proiectarea telegrafului fără fir. În 1894 inventatorul Marconi a construit şi a experimentat pentru prima dată un dispozitiv pentru transmiterea şi receptarea acestor unde. Invenţia a fost brevetată la Londra şi la sfârşitul anului 1902, şaptezeci de nave comerciale britanice au fost echipate cu aparatură radio. La sfârşitul anului 1901, Marconi a reuşit să transmită peste Atlantic un foarte scurt mesaj telegrafic: „s”. Abia peste şase ani, în 1907 s-a realizat transmiterea eficientă a telegramelor dincolo de Atlantic, ceea ce a condus la crearea reţelei intercontinentale, cu organizarea serviciului regulat de telegrafie între Europa, S.U.A. şi Australia[7].

            Cel mai reprezentativ mijloc de comunicare cu care suntem familiarizaţi în viaţa noastră de zi cu zi, este telefonul. Apariţia acestui mijloc de comunicare este legată de inventatorii Alexander Graham Bell şi Elisha Glay care independent unul de altul au depus amândoi o cerere de brevet, în aceeaşi zi, 14 februarie 1876, la Washington. Istoria oficială a telefonului reţine numai numele lui Bell, pentru că el va fi primul care va dezvolta şi va comercializa legături telefonice punct cu punct, la un an după depunerea brevetului său. Începutul istoriei utilizării telefonului este, în primul rând, cel al adoptării acestui nou mijloc de comunicare de către comunităţile de comercianţi şi de oamenii cu o profesie. O anchetă realizată în 1909 la Seattle, pe un eşantion de convorbiri particulare conduce la următoarele cifre: 20% comenzi adresate comercianţilor, 20% apeluri de la domiciliu la birou, 15% invitaţii şi 30% conversaţii. Ceea ce arată că la început telefonul nu era privit ca un instrument de masă destinat familiei. Pe de altă parte, dezvoltarea telefonului a fost îngreuiată de necesitatea existenţei unei reţele. Prima linie interurbană între Boston şi Providence (50 km) a fost construită în 1880. Prima conversaţie telefonică între New York şi Boston (1500 km) a fost realizată în 1886. Linia New York – San Francisco a fost deschisă în 1919 şi, abia în 1956 ATT a instalat prima linie transatlantică. Cu toate acestea, telefonul a ocupat, destul de rapid, un loc central în practica de comunicare a familiilor americane. În 1925 – peste 40%. Telefonul nu mai era un instrument profesional el a devenit şi un instrument familial, care permite o sociabilitate reală. Răspândirea telefonului în Europa a fost mult mai lentă decât în Statele Unite. În 1935, mai puţin de 10% dintre familiile franceze aveau un telefon[8].            Un alt mijloc de comunicare în masă care se adresează nu auzului ci văzului, este fotografia, a cărei apariţie stă la baza invenţiei cinematografiei şi ulterior în combinaţiei cu electronica, a televiziunii.

            În 1816 Nicéphore Niepce realizează prima fotografie în Franţa, printr-un procedeu pe care-l numeşte heliografie. Americanul George Eastman inventează fotografia de masă, a cărei utilizare devine dominantă. După 1881, Eastman pune la punct filmul simplu în bobină. El construieşte un aparat uşor de manevrat pentru care propune un film, a cărui developare şi multiplicare era asigurată pe cale industrială. La sfârşitul lui 1888, Eastman îşi lansează noul produs pe piaţă pe care în denumeşte Kodak[9].

            Cel mai popular mijloc de comunicare în masă ca formă de divertisment a anilor ’20-’30 a secolului trecut a fost cinematograful. Cine nu-şi aminteşte cu plăcere de acele clipe fericite din copilărie când mersul cu părinţii şi ulterior cu prietenii era o sărbătoare şi un prilej de distracţie deosebit.

            Istoria cinematografului începe în 1895, când fraţii Lumière din Franţa brevetează invenţia lor, cinematograful. Ei realizează prima faimoasă proiecţie de la Grand Café din Paris[10].

             Cinematograful, fiind un spectacol predominant popular şi ieftin, a devenit în anii ’20 ai secolului trecut o distracţie de masă. În 1922, fiecare american în vârsta de peste 5 ani, conform statisticii, a mers aproape de două ori la cinema. În 1930 frecventarea cinematografelor s-a dublat faţă de 1922. Anul 1930 reprezintă punctul maxim al audienţei cinematografelor în S.U.A. şi Europa. Cu toate acestea, publicul cinematografelor anilor 1930 s-a schimbat profund. „În epoca filmului mut, scrie Robert Sklar, se acceptă ca publicul să-şi exprime cu voce tare părerea asupra desfăşurării filmului. (…) Acesta permitea crearea unei legături între cei care împart aceleaşi emoţii, formându-se astfel o comunitate de spectatori iniţial străini faţă de alţii”[11]. În epoca sonorului acest comportament este combătut de ceilalţi spectatori. În acest fel „publicul vorbăreţ al filmului mut devine un public mut al filmului vorbitor”[12]. Trecerea de la „ascultarea activă” la „ascultarea pasivă” nu este una neînsemnată: este vorba de transformare fundamentală a unui mod de comunicare de participare la spectacol. Această „ascultare pasivă” a constituit una din cauzele părăsirii sălilor de cinema de către publicul popular. După 1940 începe declinul frecventării cinematografului şi aceasta se petrece în perioada când parcul de televizoare este încă modest[13].

                 Supravieţuirea şi dezvoltarea filmului este legată în prezent de un alt mijloc de comunicare în masă audiovizuală – televiziunea. Televizorul ne este atât de familiar încât mulţi dintre noi suntem incapabili să ne imaginăm lumea actuală fără televiziune şi „prietenul fidel” din colţul camerei prin care avem acces fără nici un efort, din fotoliu, la diferite evenimente din lume şi în universul imaginarului. Cu toate acestea la începutul secolului trecut televiziunea era abia o vagă idee în minţile unor inventatori. În anul 1923 apar primele prototipuri ale sistemelor de televiziune. În 1929 Vladimir Zworîkin pune la punct tubul catodic de recepţie (cinescopul), iar doi ani mai târziu, tubul analizator al camerei (iconoscopului). Tot atunci, în septembrie 1929, în Anglia încep primele emisiuni experimentale. În 1930 este asigurată sincronizarea sunet / imagine şi omenirea intră în era audiovizualului. Primele o mie de televizoare au fost vândute în ianuarie a anului următor, în Anglia. Au trebuit câţiva ani ca, în noiembrie 1936, BBC să deschidă un serviciu permanent de televiziune, în care peste un an sistemul mecanic de televiziune a fost înlocuit cu cel electronic.        

                   În România anilor ’40, circulau informaţii publice cu privire la unele ,,mari invenţiuni ale omenirii’’ încât despre televiziune, tehnologia de ultimă oră (la acea vreme) se afirma des că : ,,radio-televiziunea poate fi la îndemâna oricui. Adecă atunci când asculţi la radio pe cineva care vorbeşte să-i poţi vedea totodată şi faţa. Această invenţie este aproape pusă la punct fabricându-se astfel de aparate cu miile. Deocamdată însă, imaginile se pot transmite numai la o distanţă de cel mult 300km depărtare.[14] 

            Transmisiile de televiziune alb-negru au început abia în decembrie 1956, iar emisiunile color au aşteptat sfârşitul anilor ’80, pentru a putea fi introduse în casele românilor

După 1990 societatea românească a cunoscut o adevărată explozie în domeniul mass-media. După regimul totalitar şi cenzura restrictivă, televiziunea română a cunoscut o dezvoltate spectaculoasă, accelerată şi, din păcate, nu totdeauna profesionistă.

            În concluzie, după ce am încercat să prezentăm în ansamblu câteva aspecte istorice ale dezvoltării ale comunicării de masă, constatăm că mass-media are o istorie destul de recentă, de 180 de ani, perioadă în care, de la mass-media locală, în prezent, s-a ajuns la mass-media globală. Apariţia şi dezvoltarea spectaculoasă a mass-media a fost generată şi dictată nu numai de cercetările ştiinţifice, cărora, totuşi, noi datorăm toate aceste invenţii, ci şi de evoluţia economică şi socială a umanităţii care avea nevoie de un sistem mediator şi de integrare, pentru a-i permite societăţii tehnologice o dezvoltare viabilă şi complexă. Cu alte cuvinte, mass-media este produsul societăţii pe care o influenţează la rândul său.

Prof. Pr. Emil Varga



[1] Melvin L. DeFleur, Sandra Ball – Rokeach,  Teorii ale comunicării de masă, Ed. Polirom , Iaşi, 1999, 31-33

[2] Ibidem, p.34

[3] Ibidem, p.60-62

[4] Ibidem, p.54-55

[5] Ibidem, p.57-58

[6] Patrice Flichy, O istorie a comunicării moderne, spaţiu public şi viaţa privată, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p.21-34

[7] Ibidem, p.128-136

[8] Ibidem, p.109-125

[9] Patrice Flichy, op.cit., p.84-88

[10] Ibidem, p.105

[11] R. Sklar, Movie – Made America – A Cultural History of American Movies, Random House,New York, 1975, p.153,

[12] Ibidem,

[13] Patrice Flichy în op.cit., p.198-201

[14] Calendarul Creştin – Cartea de Aur pe anul 1947, Editura ,,Cartea de Aur’’, Sibiu, p.113;

Acest articol a fost publicat în Evenimente. Salvează legătura permanentă.