„Viţelul de aur” şi jertfa Noului Testament

            Dacă citim Vechiul Testament de la cap la coadă observăm că poporul evreu, nu doar ei, ci şi celelalte popoare, aducea jertfe de sânge, adică animale de scrificiu, pentru păcatele personale, familiale sau ale poporului, având un ritual bine stabilit, dar şi în ceea ce priveşte gravitatea păcatelor şi mărimea animalului. Vedem astfel că Fecioara aduce jertfă de curăţire doi porumbei şi doi pui de turturică, iar pentru păcate mai grave se aduceau fie miei, fie ţapi (ţapul ispăşitor), berbeci sau chiar viţei, doar animale de parte bărbătească. Toate aceste jertfe prin caracterul lor simbolic urmărea să pregătească poporul evreu pentru venirea lui Mesia. Evreii „răsplăteau” prin aceste jertfe pe Dumnezeu şi cereau iertarea păcatelor şi mila Lui, iar nu osândă sau răsplată pentru păcatele lor.

Odată cu venirea lui Hristos, pentru noi ca şi creştini, nu mai sunt necesare aceste jertfe de ardere-de-tot, pentru că Hristos a vărsat propriul sânge pe altarul crucii pentru păcatele noastre ale tuturor, adică prin jertfa Lui, noi toţi ne-am mântuit, după cum spun Scripturile şi Sfinţii Părinţi. Hristos prin jertfa Sa pe cruce a şters păcatele noastre şi a rupt zapisul cel greu al păcatelor, restaurând prin Moartea şi Învierea Sa întreaga natură umană şi anulând jertfele sângeroase din Vechiul Testament prin jertfa Sa, care este supremă şi universală, ne mai fiind nevoie de o altă jertfă sângeroasă.

Viţelul de aur, după cum se ştie, reprezintă pentru noi ca şi creştini două lucruri şi anume: viţelul de aur la care s-au închinat evreii în aşteptarea lui Moise, lucru pentru care au fost pedepsiţi, dar şi „închinarea” noastră personală,  subjugarea noastră, în faţa patimilor şi a viciilor.

Zii de zii trebăluim de dimineaţa până seara pentru a ne realiza un scop în viaţă sau pentru a avea ce bea şi mânca în ziua următoare. Mai rezervăm timp şi pentru micile, sau marile plăceri ale vieţii, iar seara cădem frânţi de oboseală în pat, dar nu ne culcăm, ci mai întâi ne uităm la ştiri, apoi la un talk-show, ba la sport şi începem să moţăim, apoi mergem în lumea viselor. Pe scurt aşa arată o zi obişnuită din viaţa omului, dar unde mai punem că a înjurat, a blestemat, a mâncat cu nesaţ, a băut fără măsură, a bârfit, a clevetit, a fost nemulţumitor, etc. … Seara, după încheierea activităţii, stă relaxat în pat sau fotoliu până adoarme.Cum rămâne cu mulţumirea adusă lui Dumnezeu pentru ziua ce a trecut? Cum rămâne cu iertarea păcatelor din ziua ce a trecut? Gândiţi-vă ce ar fi însemnat ca omul să fi luat mielul în spate şi să fi urcat pe bloc, să-l junghie şi apoi să îl jertfească…, mare chin! Dar Hristos prin sângele său ne-a răscumpărat pe toţi din ghearele morţii şi nu mai este necesar să facem jertfe sângeroase, ci în schimb, avem RUGĂCIUNEA. Prin plecarea genunchilor recunoaştem micimea şi nimicnicia noastră în faţa Divinităţii, arătând umilinţă şi recunoştinţă şi căinţă înaintea lui Dumnezeu. Printr-un simplu gest arătăm supunere în faţa lui Dumnezeu, arătăm căinţă pentru păcatele săvârşite şi umilinţă, cerând iertare. Prin îngenunchere ne punem pe altarul credinţei ceea ce avem noi mai de preţ: SUFLETUL. Îl înfăţişăm sincer înaintea lui Dumnezeu, fără cuvinte meşteşugite şi viclene, manifestând regret pentru păcatele noastre, cerând ajutorul lui Dumnezeu în viaţa noastră şi mulţumindu-I pentru binefacerile revărsate asupra noastră. Rugăciuneaeste altarul pe care ardem princredinţă păcatele noastre.

„Viţelul de aur” în faţa căruia ne închinăm zi de zi sub o formă sau alta, sunt patimile care ne acaparează viaţa, indiferenţa sau lipsa faptelor bune şi a credinţei sincere, dezinteresate. Pentru că toate acestea lipsesc, faptele bune, credinţa sinceră, iubirea aproapelui, iubirea naturii, milostenia, rugăciunea, etc., sufletul încet încet îşi pierde orientarea către Dumnezeu, devenind „sălbatic”, aşa cum un animal domestic devine sălbatic atunci când pierde legătura cu omul. Păcatele şi viciile sunt ca un praf care se aşază pe o sticlă curată şi o fac opacă, ne mai lăsând lumina să pătrundă prin ea tot astfel se pierde şi legătura sufletului cu Dumnezeu, prin păcate. Eveii aşteptându-l pe Moise 40 de zile s-au plictisit de viaţa monotănă şi au crezut că Dumnezeu i-a uitat şi Moise a murit, iar ei au crezut de cuviinţă să caute îngăduinţă la un alt dumnezeu, iar acest lucru a atras blestemul divin şi moartea asupra celor care „au călcat strâmb”.

Păcatul înseamnă moarte. Moarte spirituală şi moarte trupească. Păcatul atrage moartea sufletească pentru că rupe legătura cu Dumnezeu, rupe armonia perfectă cu Creatorul, lasând sufletul secătuit de putere în lupta cu păcatul. Moartea fizică este rezultat al păcatului spiritual, fiindcă spun Sfinţii Părinţi că Dumnezeu a îngăduit moartea pentru ca păcatul să nu fie veşnic.

Psalmistul David spune: „jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit, inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisii”, aceasta este jertfa plăcută lui Dumnezeu recunoaşterea greşelilor, căinţa pentru păcatele săvârşite şi făgăduinţa îndreptării.

Uităm de Dumnezeu, de îndatoririle faţă de El. Dacă noi uităm de El, azi, maine, poimâine, mereu, oare nu va uita şi El de noi într-o bună-zi? Şi atunci vom striga şi noi ca fecioarele cele neînţelpte din pildă: „Doamne, Domne, deschide-ne nouă!”, iar răspunsul va fi: „Plecaţi de aici că nu vă cunosc pe voi. Nu Mi-aţi slujit, deci nu vă cunosc!”

Pr. Sergiu Dalea

Acest articol a fost publicat în Articole. Salvează legătura permanentă.