Sunt mulţi dintre fraţii noştri care spun că în viaţa lor nu se pot raporta la Hristos ca şi model de viaţă, pentru că Hristos este modelul suprem, un ideal greu de atins, prin viaţa Sa desăvârşită, dar mai ales prin idealul învăţăturilor Sale.
Evanghelia (de dinaintea Botezului Domnului, Marcu 1, 1-8) ne înfăţişează un om, pe Sfântul Ioan Botezătorul, care dorind desăvârşirea şi conştientizând misiunea sa pe pământ, de trimis al Domnului, de Înainte-mergător, de vestitor al Domnului, şi-a asumat o viaţă simplă şi smerită, vrednică de un înger, după cum îl numeşte Isaia Proorocul.
Ioan, fiul preotului Zaharia şi al Elisabetei, ruda Maicii Domnului, este numit de către Isaia „îngerul Domnului”, din două motive şi anume: viaţa sa sfântă, simplă şi smerită, dar şi pentru a evidenţia faptul că misiunea Domnului Hristos pe pământ era aceea de a face din oamenii păcătoşi, din oamenii cuprinşi de boldul morţii şi întunericul păcatului, îngeri. Misiunea preoţească a Mântuitorului era de a transforma omul păcătos, rob al păcatului, într-un om liber, într-un om independent de patimile lumeşti şi de dorinţele trupului, dar într-un om dependent de binecuvântarea lui Dumnzeu.
Sfântul Ioan este un exemplu prin viaţa sa, pentru că deşi a rămas fără părinţi la o vârstă fragedă, nu deznădăjduieşte, ci este conştient că se află în grija lui Dumnezeu care l-a trimis pe pământ cu o misiune sfântă. Nu se sperie de animalele sălbatice, deşii trăieşte în pustie şi este înconjurat de ele, pentru că este conştient că Dumnezeu îl veghează din înaltul cerului. Nu duce grija zilei de mâine, ce va mânca şi ce va bea, pentru că Dumnezeu îi oferă hrană din belşug: miere sălbatică, rădăcinile plantelor şi lăcuste. Nu serveşte masa la un restaurant cu specific franţuzesc, dar totuşi este mulţumit şi nu cârteşte înaintea lui Dumnezeu. Nu se îmbracă cu haine de firmă, sau materiale scumpe, dar totuşi cojocul din păr de cămilă îl apără de frigul serilor din pustiu şi de arşiţa soarelui. Nu are nici încălţăminte dichisită şi nici capul acoperit cu fes, şi totuşi cerul înstelat se potriveşte cu figura sa îngerească.
Era socotit de către Isaia proorocul esemeni îngerilor pentru că nu îşi legase viaţa de lucruri trecătoare, ci era adânc ancorat în învăţătura divina pe care o primise în mod direct de la Dumnezeu şi pe care o aplica în mod desăvârşit. Slujindu-L pe Dumnezeu nu se preocupa de ce va mânca şi va bea, ci era conştient că Dumnezeu îl va ocrotii cu puterea sa nemărginită. El ştie din ce suntem făcuţi şi ştie nevoile noastre şi ni le va îndeplini zi de zi. Dar pentru aceaste este nevoie de o credinţă puternică, credinţă de care Sfântul Ioan a dat dovadă.
Sf. Ioan este „glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui”. Această gătire se face prin pocăinţă şi mărturisirea păcatelor. Însuşi Sf. Ioan Botezătorul mărturisea şi striga: „Pocăiţi-vă căci s-a apropiat Împărărţia Cerurilor”. Pocăinţa presupune căinţă pentru păcate şi mărturisirea lor, primele trepte spre curăţirea sufletului. Un suflet curat este mereu pregătit în aşteptarea Mirelui, asemeni fecioarelor înţelepte din Pilda celor zece fecioare. Un sulfet curat îl aşteaptă pe Hristos cu braţele deschise, pentru că a cunoscut iertarea păcatelor, a cunoscut dragostea faţă de semeni, dar mai ales dragostea divină.
Sf. Ioan nu a căutat la faţa omului şi la statul lui în societate, ci a fost pentru toţi glasul conştiinţei, atrăgându-le atenţia atunci când faptele lor nu au fost conforme cu voinţa divină. Astfel i-a făcut pe farisei şi pe cărturarii Ierusalimului vipere şi pui de scorpii din cauza mândriei lor şi din cauza dispreţului pentru oamenii simplii. Pe vameşii îi îndemna la cumpătare şi dreptate pentru că asupreau oamenii prin taxe exagerate, dar îi mustra şi pentru dorinţa lor de îmbogăţire. Pe ostaşi îi îndemna la iubirea aproapelui, să nu asuprească pe nimeni, să nu caute ceartă şi să fie mulţumiţi cu simbria lor. Pe oamenii de rând îi învăţa milostenia spunând că cel ce are două haine să dea una şi celui ce nu are, asemenea şi celui ce are hrană destulă.
Tot ceea ce învăţa Sf. Ioan erau faptele milostenie, ale îndreptării şi ale pocăinţei. Nu acestea sunt cele mântuitoare de suflet, ci ele doar ne deschid calea spre vrednicia înfăţişării noastre înaintea lui Hristos. Aceleaşi lucruri ne învaţă şi Hristos: milostenia, iubirea semenilor şi a lui Dumnezeu şi pocăinţa ca trepte de desăvârşire a omului, dar credinţa este elementul vital pentru cunoaşterea lui Dumnezeu şi pentru aplicarea învăţăturilor Sale.
Sf. Ap. Iacov spune în epistola sa la cap. 2, vers. 17: „credinţa fără fapte, moartă este”, prin urmare nu este suficient să credem, ci trebuie ca prin faptele noastre să ni se descopere credinţa, iar dacă exemplul Mântuitorului Hristos ni se pare greu de urmat, să avem ca şi model pe Sf. Ioan Înainte-mergătorul şi Botezătorul Domnului, care este un exemplu de smerenie, de ascultare necondiţionată şi de verticalitate în faţa păcatului, iar atunci faptele noastre ne vor revela credinţa, şi ne vor îndruma paşii spre Hristos, aşa cum steaua a îndrumat paşii celor trei crai de la Răsărit spre Hristos, Soarele Dreptăţii, lauda îngerilor şi bucuria oamenilor.
Pr. Sergiu Dalea