Trădarea sărutului

            În toate bisericile în care intrăm observăm pe tetrapoade sau pe iconostase icoana Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, puse la loc de cinste şi cinstire. Ne închinăm la ele şi de multe ori ne minunăm de frumuseţea culorilor şi a ideii artistului, dar uităm să vedem dincolo de imaginea icoanei, uităm de partea activă, de acţiunea care a precedat învierea. Ne raportăm strict la actul învierii trecând peste trădare, suferinţele şi batjocoririle suferite de Hristos, de umilinţele la care a fost supus pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire. De aceea propun o retrospectivă a tot ceea ce s-a întâmplat şi implicit o paralelă cu viaţa noastră, care teoretic ar trebui pusă în slujba lui Dumnezeu.

            Totul a pornit de la egoismul fariseilor şi de la mândria lor lovită în plin de Mântuitorul în diversele ocazii, fie direct, fie indirect, atunci când i-a făcut năpârci şi pui de vipere, morminte văruite, sau chiar fii ai pierzării. Dar din laşitate şi de frica oamenilor nu au avut curajul să pună mâna pe El. Aveau nevoie de un om, de unul dispus să treacă peste principii, capabil să trădeze. Acel om a fost Iuda care, mânat de patima arginţilor, a acceptat ca pentru suma modică de 30 de arginţi să îl vândă pe Rabbi. A luat „preţul celui nepreţuit”, crezând cu naivitate că Iisus va fi luat la întrebări în termeni amiabili de unde vine şi ce vrea. A trădat prin semnul iubirii pe cel care propovăduia iubirea. A renunţat la omenia sa pentru o mână de bani şi şi-a trădat prietenul, pe cel care îl primise lângă El. Deşi a stat la picioarele Lui, nu a înţeles că prietenul cel bun îşi pune viaţa pentru prietenul său, nu a reţinut porunca iubirii şi a iertării. A trădat, a minţit, a vândut. Iuda nu a fost mai prejos de nici un apostol sau ucenic, pentru că Hristos nu  a făcut deosebire între ei, dar a iubit mai mult banii decât Comoara cea Adevărată. Când sinele său a realizat ce eroare a făcut, ce blasfemie a putut face, regretele l-au împins la gestul extrem: sinuciderea. Regretul a fost prea mare, trauma psihică prin care a trecut în acele momente l-a orbit de tot, iar în loc să ceară iertare şi-a afundat sufletul în păcat. Căinţă a fost, dar nu suficientă. Scrierea apocrifă (necanonică) numită EVANGHELIA LUI IUDA, nu îl vede pe acesta ca un trădător, ci ca pe o unealtă prin care Hristos a fost eliberat din temniţa trupului muritor, pentru a se putea reîntoarce în slava divină. Iuda Iscarioteanul este văzut ca ucenicul cel iubit, confidentul cel mai apropiat al lui Hristos, cel care L-a înţeles cel mai bine, iar trădarea lui Iuda este văzută ca un act de eroism, ca un act de prietenie.

După actul trădării a urmat calvarul: un proces nelegitim, acuze nefondate, răstălmăciri ale cuvintelor şi învăţăturilor Lui, condamnare la crucificare fără a avea putere de decizie în acest sens, insulte, bătăi şi multe, multe altele, care pot fi socotite şi ele tot acte de trădare, pentru că nu poţi rezerva o astfel de soartă crudă şi nedreaptă Celui care a deschis ochii orbilor, a vindecat pe cei bolnavi, a înviat morţii, a învăţat ce este iubirea.

Deşi a fost trădat de un prieten, de un apropiat, de un ucenic, a strâns din dinţi şi a trecut peste acest lucru cu fruntea sus, cu demnitate. Deşi a trecut prin momente de o cruzime cruntă din partea celor cărora le făcuse atât de mult bine, a trecut şi peste acestea cu inima plină de iubire, iar în momentul crucificării s-a rugat pentru cei care l-au răstignit pentru a nu le fi socotit lor păcatul.

După toată agitaţia pornită din grădina Ghetsimanilor şi continuată prin curtea lui Anna sau a lui Caiafa, prin faţa Sanhedrinului sau Sinedriului, ba apoi prin cetate până la Pilat din Pont continuând cu drumul de ieşire din cetate până pe dealul Golgota unde a fost înălţat pe semnul ruşinii, a urmat liniştea deplină, întreruptă de vuietul furtunii şi acoperirea soarelui în miezul zilei, traduse prin bocetele şi lacrimile naturii pentru Cel ce a creat totul şi ţine lumea în mâna Sa. Apoi linişte… „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul, iar pe Tron împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost Hristoase, toate umplându-le Cel ce eşti necuprins” (rugăciune din Liturghier, rostită în timpul Sf. Liturghii, la intrarea cu Sfintele Daruri, după cântarea heruvimică).

După trei zile liniştea a fost tulburată, HRISTOS A ÎNVIAT!!! Cu ochii blânzi şi senini se arată femeilor mironosiţe, apoi apostolilor. A înviat pentru a ne arăta că binele învinge mereu, pentru a ne arăta că toţi cei ce cred în El, vor fi asemenea Lui şi vor moşteni Împărăţia Cerurilor. Nu a înviat pentru a se răzbuna sau a porni cataclisme împotriva omenirii, pentru că astfel ar fi anulat porunca iubirii divine şi ar fi negat toate învăţăturile legate de iertare.

Chipul icoanei Învierii păstrează duritatea evenimentelor în profunzimea ei, suferinţele şi umilinţele L-a care a fost supus, dar ochii lui Hristos sunt plini de blândeţe şi iubire. El este cel care s-a jertfit pentru mântuirea noastră din iubire, chair dacă această jertfa a trebuit să fie cea supremă. A îndurat trădare, umilinţe şi batjocoriri, moarte, dar ochii lui au rămas sinceri şi senini, plini de iubire.

Atunci când ne închinăm şi sărutăm sfânta icoană a învierii să o facem cu sinceritate, nu asemenea lui Iuda cu gând viclean, pentru că Hristos cunoaşte sufletul nostru. Să îl sărutăm ca pe un prieten, ca pe Învăţătorul, ca pe cel care ne iubeşte, ca pe Tatăl nostru, chiar dacă greşim şi-l mai supărăm din când în când, chiar dacă uneori îi trădăm încrederea, să venim cu ”inimă înfrântă şi smerită” aşa cum zice psalmistul şi să ne cerem iertare în mod sincer de la el, să venim în faţa Lui cu buze sincere, nu cu înşelăciune în gând şi în glas.

Pr. Sergiu Dalea

Acest articol a fost publicat în Articole. Salvează legătura permanentă.