Preotul, păstor şi credincioşii reprezintă elementele de bază ce compun o parohie. Chemarea la Sfânta Preoţie îl obligă pe slujitorul lui Dumnezeu să aibe conştiinţa trează că el aparţine clerului şi se bucură de cinstea îngerilor şi se găseşte în comunitate de viaţă cu Dumnezeu. Dar pentru o bună desfăşurare a activităţii în parohie, de o mare importanţă sunt legăturile preotului cu credincioşii în pastoraţie.
Legătura sufletească dintre preot şi credincioşii săi constituie fundamentul moral al pastoraţiei şi totodată o condiţie esenţială a succesului activităţii preotului în parohie. Este îndeobşte cunoscut că în biserică, preotul are, în mijlocul credincioşilor săi pe plan religios, o situaţie deosebită, o misiune şi o autoritate spirituală care se întemeiază pe harul special, de origine divină, al preoţiei. Datorită acestei misiuni preotul este în parohie un învăţător al credincioşilor săi, un povăţuitor sau conducător sufletesc şi totodată sfinţitor al lor. El îi învaţă cuvântul Evangheliei, îndeosebi prin predică şi cateheză, îi călăuzeşte pe cărările mântuirii împărtăşindu-le învăţătura creştină, sfătuindu-i, încurajându-i pe calea virtuţilor morale, mustrându-i la nevoie. În acelaşi timp, preotul le sfinţeşte viaţa, punându-le la îndemână harul, binecuvântarea şi ajutorul lui Dumnezeu, prin toate sfintele slujbe săvârşite.
Această calitate a preotului este cea dintâi sursă a legăturilor ce se crează între el şi credincioşii săi. Relaţia între păstor şi turmă este temelia firească pe care se înalţă încetul cu încetul legăturile de ordin religios dintre preot şi credincioşi, care sunt cele mai trainice şi care derivă din însăşi misiunea preotului care este aceea de a mijloci legătura oamenilor cu Dumnezeu şi de a lucra pentru mântuirea sufletului lor. Misiunea aceasta il situeaza pe preot într-o poziţie superioară faţă de credincioşii săi.
Preotul botează şi administrează Sf. Mir copiilor din parohia sa, introducându-i astfel în sânul bisericii. El binecuvintează nu numai leagănul ci şi căminul familie creştine, prin Taina Sfintei Cununii, care binecuvintează legătura dintre bărbat şi femeie, spre naşterea de fii şi creşterea lor ca buni creştini. Tot prin preot, în Taina Pocăinţei, se reface legătura credincioşilor cu Biserica, legătură slăbită şi uneori chiar înteruptă prin păcat. Şi tot preotul este acela care binecuvintează pe credincioşii săi pe ultimul drum, acela către mormânt, şi întreţine printre cei vii amintirea celor decedaţi, prin slujbele făcute pentru pomenirea, iertarea şi veşnica lor odihnă.
Sunt acestea ocazii, momente şi împrejurări din viaţa religioasă a credincioşilor care îl aduc pe preot în contact cu păstoriţii săi şi în care el îşi exercită misiunea de părinte spiritual. Putem spune astfel că o primă misiune a preotului este aceea de a satisface nevoile de ordin spiritual-moral al credincioşilor parohiei sale. În toate aceste ocazii, relaţia preot-credincios se bazează pe caracterul sacramental al Preoţiei, pe misiunea preotului de deţinător şi împărţitor al harului divin, de sfinţitor al principalelor momente şi împrejurări din viaţa creştinului.
Cu cât preotul va şti să împlinească mai bine, mai conştiincios şi mai dezinteresat latura sacramentală a misiunii sale, cu atât va creşte numărul întâlnirilor cu credincioşii precum şi respectul, încrederea şi dragostea lor faţă de păstorul lor sufletesc. Se asigură astfel temelia cea mai durabilă a autorităţii şi succesului în activitatea pastorală.
În afară de această primă categorie de relaţii dintre preot şi credincioşi, mai există şi cele impuse de viaţa socială. Preotul ortodox este şi el membru al societăţii în care trăieşte, ia parte la viaţa socială, gospodărească şi cetăţenească a parohiei, participă la toate momentele ei solemne, la bucurii, dureri, necazuri. Ierurgiile săvârşite în casele credincioşilor, cum ar fi, spre exemplu, sfinţirea caselor la Bobotează sau la alte zile îndătinate, reprezintă momente potrivite de contact direct. Preotul poate astfel să cunoască îndeaproape viaţa credincioşilor săi, să afle nevoile, lipsurile şi trebuinţele lor şi să intervină cu sfatul, ajutorul sau autoritatea sa acolo unde este nevoie.
O categorie extrem de importantă a relaţiilor dintre preot şi credincioşi o reprezintă relaţiile familiei sale. Membrii familie sale sunt factori care-l ţin şi pe preot legat mai strâns de parohie. Astfel, relaţiile lor de rudenie, de vecinătate sau de preocupări, participarea la evenimentele de familie ale parohienilor sau la cele sociale în care sunt implicaţi membrii familiei, sunt prilejuri care-l ajută pe preot să cunoască mai bine viaţa păstoriţilor săi şi să fie ancorat în realităţile parohiei.
Toate aceste legături multiple şi variate sunt de o importanţă covârşitoare pentru îndeplinirea misiunii preoţeşti, cu condiţia ca preotul să folosească aceste legături în interesul Bisericii.
Pentru toate însă este nevoie de tact şi de înţelepciune. Tactul desemnează o strategie a raportării la alte persoane şi implică discernământ, adeziune sufletească, grijă pentru a nu leza demnitatea celui în cauză ci pentru a-l influenţa în chip educativ şi instructiv, fără duritate şi evitând conflictele.
Dar cuvântul „tact” mai are şi înţelesul de „cadenţă”, fiind folosit în domeniul muzical. Transpunând acest sens al cuvântului în sfera bisericească, atunci „tactul pastoral” trebuie înţeles ca şi cadenţa ce impune temperamentului, gândirii, sentimentelor şi năzuinţelor ce le avem, o linie clară de orientare a credincioşilor pe calea binelui, pe calea lui Hristos. Astfel, tactul pastoral include nu numai bunăvoinţă, dragoste nefăţarnică şi ajutor dezinteresat, ci şi o sumă de aptitudini care pot să-l trasforme pe preot într-un element de atracţie spirituală.
Preotul cu tact pastoral trebuie să asculte cu răbdare şi îngăduinţă solicitările, să menajeze sensibilitatea interlocutorului, să fie receptiv faţă de ideile innoitoare, să ştie să se acomodeze situaţiilor ce i se ivesc în relaţiile cu credincioşii. Tactul nu înseamnă abilitate, prefăcătorie şi şiretenie care cochetează cu imoralitatea, ci înţelepciune, prudenţă, răbdare şi staornicie, adică echilibru sufletesc.
Tactul pastoral în activitatea preotului se leagă de cele trei slujiri ale lui. Se impune astfel datoria preotului de a propovădui, de a lumina şi apăra pe credincioşii lui, vorbindu-le la nivelul lor de înţelegere, dar şi de ase purta pe măsura predicii. Apoi, preotul fiind săvârşitorul celor sfinte, trebuie să demonstreze moralitate înaltă, slujire firească şi smerită, fără excese şi inovaţii.
O importanţă deosebită are, din punct de vedere al tactului pastoral şi al legăturilor preotului cu credincioşii, Taina Pocăinţei, care este cel mai frecvent mijloc de pastoraţie individuală.
Vrednicul de amintire patriarh Teoctist spunea, în acest sens: „ Un preot este preţuit la valoarea sa după aportul său faţă de credincioşii încredinţaţi păstoririi lui. Păstorirea este cea care întreţine viaţa caldă a bisericii şi a credinţei. Spre a fi format pentru această lucrare sfântă, trebuie o îmbinare armonioasă între studiu şi trăire”.
În concluzie, ţinuta civică şi morală a preotului, a familie sale, a păstoriţilor face parte integrantă din slujire. De această ţinută depinde reuşita pastoraţiei sub toate aspectele: şi cel misionar şi cel social.
Pr Petru Berbentia