,,Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume!’’ (Galateni 6:14)
Este prima, cea mai veche şi cea mai profundă mărturisire de credinţă; altar de jertfă şi simbol al iubirii dumnezeieşti, al dăruirii metafizice şi metalogice… Sfânta Cruce poartă cu ea şi în ea însăşi un mesaj al împlinirii existenţiale pentru fiecare în parte, mesaj în faţa căruia ne trebuie o minimă responsabilitate şi conduită morală, o atitudine capabilă să mişte inimile spre chemarea lui Hristos. În general vorbind, realitatea ultimelor veacuri a plasat creştinismul într-un soi de instituţionalizare a cantităţii în detrimentul calităţii actului de credinţă, răspândirea unui fenomen generat în special de carenţa vocaţională, de inconsistenţa duhovnicească a cuvântului propovăduit de la amvon…
Sunt convins că doar dacă se va dori cu adevărat schimbarea, înnoirea duhovnicească a întregii Biserici, atunci am mai putea spera într-o continuitate rodnică a membrilor ei, a împlinirii pe mai departe a testamentului Marelui Galilean, acela de a rămâne uniţi în dragostea eternă. Desigur, lumea nu se va schimba cu mine ori cu tine, poate nici cu o întreagă generaţie. Analizând însă pedagogia Vechiului Testament din vremea lui Moise, tind să cred că o adevărată înnoire a trupului Bisericii se va putea produce doar cu noua generaţie a mileniului trei, o generaţie cu mai puţine prejudecăţi, resentimente şi frustrări din trecut.
Simbolul de marcă al religiei creştine a rămas şi rămâne unul al sacrificiului în numele iubirii, al morţii şi al învierii, al demnităţii, speranţei şi al îndumnezeirii noastre. Din păcate, în acelaşi timp, acest element sacru a căpătat în ultima vreme o etichetă a virtuţilor facile, a tradiţionalului lipsit adeseori de conţinut, de mesaj ori de vreun model atractiv pentru credincioşi. Cred că va veni în curând vremea când reverele cu decoraţii şi superbii stavrofori vor fi nevoiţi să se apropie (şi) de oamenii de rând cu exemplul propriului praxis, cu simplitatea, apropierea şi caritatea apostolică mult aşteptată.
Până atunci, acelaşi vulg răbdător asistă neputincios la un circ păgubos în care derapajele morale (cauzate de bani şi de putere) ajung să umbrească până şi nobleţea mântuitorului semn christic, în ultimul timp, prea des purtat ca pe o disticţie de fală de mulţi semizei închipuiţi şi prea încărcaţi cu atâtea şi atâtea laude şi titluri de prisos…
Pr. Emil Varga