ROLUL ŞI IMPORTANŢA CANTORULUI ÎN BISERICĂ

Cel mai frumos mod de exprimare a omului, este cântecul. De la acest adevăr nu face excepţie cântarea bisericească, cântarea ce exprimă sentimentul de religiozitate a celui ce este prezent şi activ la serviciile religioase.
Cultul Bisericii Ortodoxe are, în general, slujbe cântate, recitativul liturgic chiar, fiint o exprimare cântată a unor texte ce pot fi şi numai citite. Toată învăţătura dogmatică ortodoxă se găseşte în cântările şi rugăciunile Sfintei Liturghii, care este cântată în comun de credincioşi în fiecare duminică şi sărbătoare, cântarea bisericească fiind rugăciune publică şi în comuniune, participarea finnd un dialog permanent între credincioşi, preot şi Dumnezeu.
Cântarea bisericească se dovedeşte foarte necesară şi în activitatea misionară, dacă este folosită de preot, cântăreţ sau profesorul de Religie, cum şi când trebuie.
Am scris toate acestea pentru că vreau să exprim câteva gânduri despre rolul important al cântăreţului bisericesc, al cantorului, aşa cum i se spune în Banat.
Pr. prof. Ene Branişte, spunea: „Pe lângă ierarhia superioară (episcop, preot, diacon) a luat naștere, cu timpul, o nouă categorie de slujitori ai cultului sau persoane ajutătoare ale clerului, pentru a îndeplini noile funcțiuni create. Numai ipodiaconii și citeții se mențin până astăzi în ierarhia bisericească, dar ele sunt doar trepte premergătoare spre diaconat și preoție. Toate serviciile mărunte în legătură cu îngrijirea bisericii sunt îndeplinite astăzi de cântăreți și paraclisieri, care sunt aleși dintre laici, fără a fi hirotesiți.”
Prima cântare despre care se aminteşte în Vechiul Testament este cea a lui Moise, Ieşirea cap 15: „Atunci Moise şi fii lui Israel au cântat Domnului cântarea aceasta şi au zis”. Dar asta nu înseamnă că este şi cea dintâi, pentru că muzica există de la începutul oamenirii.
În perioada de început a Bisericii, „anagnostul” sau citețul aveau ca sarcină să citească pericopele ( textele stabilite) din Sfânta Scriptură, mai puţin pericopele evanghelice. Tot ei păstrau şi cărțile de cult, lucru periculos mai ales în perioada în care Biserica a fost persecutată, sau avea diferite alte îndatoriri pentru desfăşurarea în bune condiţii a cultului creştin.
Existenţa cântăreţilor la începutul creştinismului se observă şi din rânduiala împărtăşirii, unde se precizează: „Şi după aceasta să se împărtăşească Arhiereul, apoi Presbiterii şi Diaconii şi citeţii şi cântăreţii şi asceţii şi dintre femei, diaconiţele şi fecioarele şi văduvele; după aceasta copiii şi la urmă tot poporul, după regulă, cu frică şi cu evlavie şi fără zgomot.”
Deşi cantorii existau, în primele secole toţi cei care participau la slujbe cântau în biserică, răspunzând la ectenii şi intonând cântările liturgice. Era posibil acest lucru pentru că în vremea aceea cântările erau mult mai simple şi mai puţine decât în zilele noastre.
Cantorul, cântărețul sau psaltul au apărut pentru a-i instrui și a-i conduce în cântare pe ceilalţi credincioşi, el fiind de fapt solistul și dirijorul. Rolul lor a devenit şi mai important atunci când cântarea bisericească a devenit mai complicată și mai dificilă, ei fiind pregătiți și instruiți, să o execute corect.
În anul 343 la sinodul local din Laodiceea, s-a hotărât să nu mai cânte oricine în biserică după bunul plac, ci cu bună rânduială: „Afară de cântăreţii canonici, care se urcă pe amvon şi cântă din carte, altora nu li se permite să cânte în biserică.”, iar în secolul al VIII-lea, când Sfântul Ioan Damaschin a sistematizat cele opt glasuri, rolul cântăreţilor a sporit, prezenţa lor profesionistă fiind necesară la toate serviciile divine.
Pentru că devenise un personaj important în desfăşurarea cultului, sinodul Trulan a stabilit şi câteva reguli precise pentru slujitorii stranelor. Canonul 75 al acestui sinod preciza: „Voim ca cei ce se află în biserică spre a cânta să nu se folosească de strigăte netocmite şi să silească firea spre răcnire, nici să aduge ceva în afară de cele ce sunt rânduite de Biserici, caer nu-i sunt nici potrivite, nici cuviincioase, ci multă luare-aminte şi smnerenie să aducă cântări lui Dumnezeu cel care veghează asupra celor ascunse, căci sfântul cuvânt a învăţat pe fiii lui Israel să fie cucernici.”
Potrivit canonului 59 Laodiceea, cantorul este dator să cânte numai cântări aprobate de Biserică şi să rămână fidel cântării moştenite de la înaintaşi.
O precizare interesantă esta aceea care spune că „În serviciu cântăreţul poate purta stihar, dar nu şi orar.”
Referitor la comportamentul în afara slujbei, canoanele precizau: „Câţi dintre presbiteri sau diaconi, sau peste tot, cei ce se numără în cler(sunt socotiţi în rândul clerului), în chip cutezător, neavând înaintea ochilor nici frica lui Dumnezeu, nerecunoscând nici canonul bisericesc, vor pleca de la bisericile lor, aceştia nu trebuie primiţi nicidecum în altă Biserică, ci trebuie să fie siliţi ca să se reîntoarcă în parohiile lor;”.
Mai mult decât atât, rânduielile bisericeşti prevăd: „Cântăreţii şi paraclisierii au îndatoriri ce sunt determinate de rânduielile bisericeşci. Ei vor avea o purtare plină de pietate, îndeplinindu-şi cu sfinţenie datoriile lor.Cântăreţii şi paraclisierii sunt datori să nu lipsească de la postul lor şi să fie supuşi preoţilor şi diaconilor.” Este ceea ce azi numim „Fişa postului”!

În Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române din 2008, la articolul 59, alineatul 4 este menţionat printre membrii de drept ai consiliului parohial şi primul cântăreţ, ceea ce arată că acesta are datoria să ia parte în mod activ la viaţa parohiei, alături de clerul superior.
Datorită rolului ce îl îndeplineşte în biserică, cântăreţul de strană trebuie să aibă o conduită exemplară. În Statutul din 2008 se menţioneză: „Preoţii şi diaconii, personalul didactic din învăţământul teologic şi cel care predă religia, studenţii în teologie, precum şi dascălii (cateheţii) care au absolvit Şcoala de cântăreţi bisericeşti au îndatorirea pastorală şi misionară de a face catehizare în parohiile la care slujesc sau în care locuiesc, în acord cu preotul paroh, conform normelor stabilite de către Sfântul Sinod şi centrele eparhiale.”
Care este realitatea zilelor noastre? Pentru că nu mai există şcoli de cantori la nivelul eparhiilor, strana bisericii strămoşeşti are de suferit. Cei care încă mai cântă în biserică sunt bătrâni, au „prins” cântarea „ după ureche” şi sunt insuficienţi ca şi număr. Este adevărat că susţinerea lor financiară vine de la stat ( cu comnplectările de rigoare de la parohie), dar la fel de adevărat este că, dată fiind situaţia financiară a majorităţii parohiilor, salariile sunt foarte mici şi cei ce încă mai cântă, o fac din dorinţa de a susţine activitatea bisericii.
Am citit şi părerea unui credincios ortodox din diaspora, care exprima concret adevărul, într-un articol din „Foia Românească” de la Ghiula – Ungaria: „Creştinii ortodocşi, care intră în Sfânta Biserică, fie pentru a participa la Sfânta Liturghie, fie pentru a fi alături de cei dragi la bucurie sau la întristare, sunt întâmpinaţi de glasul cântăreţului de la strana bisericii. Cu ani în urmă, strana bisericilor ortodoxe de la noi era plină de cantori şi de cântăreţii care dădeau răspunsurile la Sfânta Liturghie. Prin anii ’60–’70 existau chiar coruri care funcţionau cu zeci de credincioşi la unele biserici ortodoxe din comunitatea românească din Ungaria. Azi, din păcate, slujitorii bisericii se bucură dacă au câte un ajutor care să dea răspunsurile la Sfânta Liturghie”.
Asta e realitatea! Ce facem? SĂ NE BUCURĂM DE CEI CE AU CANTORI DE CALITATE, CARE CUNOSC TIPICUL TUTUROR SLUJBELOR ŞI CARE CÂNTĂ FRUMOS. Şi mai trebuie ceva. SĂ ÎNCERCĂM SĂ PREGĂTIM ŞI PE ALŢII POTRIVIŢI ACESTEI SLUJIRI EXTREM DE IMPORTANTE.
SĂ NE AJUTE DUMNEZEU.

Pr. Petru Berbentia

Acest articol a fost publicat în Articole. Salvează legătura permanentă.