„Precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia”
(I Corinteni 15, 22)
Dacă urmărim cu atenţie textul biblic al Vechiului Testament, observăm că Dumnezeu, în marea Sa iubire, a creat lumea ca un mare arhitect în toată plinătatea frumuseţii ei, aşezându-l pe om ca stăpân al lumii văzute şi mijlocitor între creatură şi Creator. A creat pentru Adam o grădină, împodobind-o cu cele mai alese podoabe, este darul lui Dumnezeu pentru om. Dar nu numai acest loc de vis! Întregul cosmos este un dar, care prin însăşi modul creării, este un paradis pământesc confirmat de Însuşi Creatorul său: Şi iată a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte (Facere 1,31). Cu nimic nu se deosebeşte grădina Edenului de creaţia întregii lumi văzute.
Odată cu căderea în păcat, Adam a pierdut paradisul, acel dar oferit lui din iubire divină, fiind obligat să lupte împotriva naturii care se răzvrătea şi îl supunea efortului fizic. Comuniunea directă cu Dumnezeu s-a rupt, dar a primit în schimb vestea trimiterii unui Răscumpărător, Care, prin puterea Sa, să învingă fără arme pe tatăl răutăţii. Această nădejde a dăinuit peste veacuri, iudeii fiind pregătiţi prin intermediul patriarhilor, proorocilor şi profeţilor pentru venirea unui Mântuitor, idee exprimată în toate Cărţile Vechiului Testament.
Acest Răscumpărător nu a fost o persoană oarecare, ci Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Trebuia să fie Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, căci, aşa cum afirma Sfântul Ioan Gură de Aur: dacă era numai om, nu era mijlocitor, pentru că nu se afla în legătură cu Dumnezeu. Dacă era numai Dumnezeu, nu putea pătrunde în tainiţele vieţii spiritului şi să le lumineze. Prin Hristos, omul a fost răscumpărat şi îndreptat prin sângele Lui, având posibilitatea să-şi mântuiască propria viaţă: Dacă am murit împreună cu El, vom şi învia împreună cu El. Dacă rămânem întru El, vom şi împărăţi împreună cu El (II Timotei 2, 11-12).
Cel mai fin exeget al Vechiului Testament, Sfântul Apostol Pavel pune faţă în faţă persoana lui Adam cel vechi cu cea a Mântuitorului, pe care Îl numeşte Adam cel Nou. Dacă prin Adam păcatul şi moartea au intrat în lume prin neascultare, prin Adam cel Nou a venit îndreptarea care dă viaţă prin ascultarea Sa până la moarte: Precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia (I Corinteni 15, 22). Deosebirea ce există între Adam şi Hristos constă în aceea că: Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viaţă (I Corinteni 15, 45).
Iisus Hristos nu este numai Mântuitor al lumii, ci şi un exemplu demn de urmat. Urmându-L pe Hristos, omul devine părtaş al tainei lui Dumnezeu, primind darul vieţii veşnice. Prin efort propriu, prin lupta continuă împotriva păcatului, prin dorinţa de desăvârşire, omul are posibilitatea de a sta alături de Hristos în împărăţia cerurilor. Paradisul Vechiului Testament primit ca dar de la Dumnezeu devine în Noul Testament raiul, împărăţia cerurilor ce se obţine cu trudă din partea omului, prin efort şi luptă continuă. Împărăţia cerurilor vestită de Mântuitorul în toată splendoarea ei este veşnică, cerească, viitoare: Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor (Matei 13, 43). Ca un Dumnezeu adevărat, Hristos promite raiul în pragul morţii tâlharului de pe cruce care s-a căit de păcatele sale, acest episod fiind o ilustrare vie a efortului uman ce trebuie depus în vederea intrării în împărăţia lui Dumnezeu (Luca 23, 43).
Cunoscând viaţa şi învăţătura Mântuitorului Hristos şi făcându-se emisar al împărăţiei cerurilor, Sfântul Apostol Pavel îndeamnă în epistolele sale pe toţi creştinii să nu meargă pe calea păcatului, ci să-L urmeze pe Hristos, Cel prin care moartea a fost biruită. Gândul nostru să-L înălţăm spre Domnul de unde va veni izbăvirea şi mântuirea noastră; să lăsăm în urmă cele pământeşti şi cele ale păcatului, să ne smerim trupul şi inima. Astfel, Sfântul Pavel le spune filipenilor: Cât pentru noi, cetatea noastră este în ceruri de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos (Filipeni 3,20), iar îndemnul său dat colosenilor este: Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ (Coloseni 3,2). El însuşi va urma aceste sfaturi, punându-se în slujba creştinătăţii şi răspândind credinţa în Hristos Dumnezeu până în clipa morţii. Sfântul Apostol Pavel îi atenţionează pe evrei, ca ştiutori al Legii şi proorocilor, că deşi nu L-au cunoscut pe Dumnezeu aşa cum s-a arătat părinţilor în pustie sub formă de flacără sau de nor, totuşi s-au apropiat de muntele Sion şi de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc şi de Iisus, Mijlocitorul Noului Testament, şi de sângele stropirii care păzeşte mai bine decât al lui Abel (Evrei 12, 18-24), îndemnându-i totodată să-L urmeze pe Hristos: Căci nu avem aici o cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie (Evrei 13, 14).
În viziunea Evanghelistului Ioan raiul este identic cu Ierusalimul ceresc, modelul transcendent al oraşului Ierusalim. Acest model poartă semnele perfecţiunii şi desăvârşirii, unde nu mai există nici moarte şi nici păcat, totul strălucind în lumina iubirii lui Dumnezeu. La sfârşitul timpului, când tatăl păcatului va fi biruit, lumea va fi schimbată, transformându-se într-o lume nouă, în ea stabilindu-se o nouă ordine de viaţă. Sfinţii Părinţi arată că lumea reînnoită, va fi desăvârşită, un cer nou şi un pământ nou, unde străluceşte Ierusalimul cel ceresc, cetatea sfântă ce cuprinde frumuseţi neînchipuite pe care Sfântul Apostol Pavel le caracterizează : Ceea ce ochiul n-a văzut şi urechile n-au auzit şi la mintea omului nu s-a suit (I Corinteni 2.9). Aici va domni dreptatea, iar iubirea lui Dumnezeu va lumina noul Ierusalim, demonstrând fericirea veşnică ce se obţine doar prin efort personal şi continuu (Apocalipsa 21 şi 22).
Măreţia naturii şi a cosmosului întreg l-a determinat pe Sfântul Vasile cel Mare să-l preamărească pe Marele Creator prin cuvinte pline de înţelepciune şi să recunoască, de fapt, că întreaga creaţie este un paradis perfect, nu doar grădina Edenului. Prin însăşi actul creator şi prin constatarea divină că toate erau bune foarte (Facere 1, 31), se dovedeşte că întregul univers avea menirea de a străluci prin frumuseţe şi desăvârşire, aşa cum textul biblic ne vorbeşte pe larg despre grădina Eden. Această grădină cuprindea în esenţă starea întregului univers imediat după creaţie, cînd Însuşi Dumnezeu îşi contemplă opera. Sfântul Vasile cel Mare îşi îndemna credincioşii şi, prin ei, pe noi să privim frumuseţea cea nespusă a stelelor şi să ne întrebăm cine a brodat cerul cu aceste flori. Tot Sfântul Vasile afirma: Cel dintâi cuvânt al lui Dumnezeu a creat lumina, a risipit întunericul, a veselit lumea, a adus dintr-o dată pentru toate o privelişte veselă şi voioasă […]. Apele au ajuns mai luminoase; nu primeau numai strălucirea luminii, ci trimiteau şi ele, la rândul lor, reflexul luminii, aruncând înapoi din apă, din toate părţile, scânteierile şi strălucirile ei. Aruncând glas în lume, Dumnezeu a pus dintr-o dată în lume frumuseţea luminii. Referindu-se la frumuseţea naturii, Însuşi Fiul lui Dumnezeu remarcă: Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia (Matei 6, 28).
Într-un asemenea spaţiu pământesc unde frumuseţea divină străluceşte în toată splendoarea ei, Dumnezeu a sădit o grădină, identică cu restul creaţiei. Paradisul a fost locul cel dintâi unde a locuit Adam. Întrucât omul a fost creat având o parte corporală şi una spirituală, Sfântul Ioan Damaschin consideră că şi acest spaţiu sacru era alcătuit din elemente materiale şi spirituale, cu o reprezentare dublă. Căci omul locuia cu trupul într-un loc cu totul dumnezeiesc şi foarte frumos, iar cu sufletul locuia într-un loc foarte înalt şi incomparabil de frumos. Dumnezeu, care locuia în el, era casa lui; Dumnezeu era îmbrăcămintea lui strălucitoare; harul lui Dumnezeu îl înveşmânta. Astfel, putem deduce că paradisul era un spaţiu real, localizat geografic, asemănător oricărui spaţiu terestru, în care se manifesta iubirea divină.
Din iubire divină, Dumnezeu a creat pe om drept, virtuos, lipsit de supărare, fără griji, luminat cu toată virtutea, încărcat cu toate bunătăţile. Dumnezeu l-a făcut pe om prin fire fără de păcat, iar prin voinţă, liber. Avea, prin urmare, puterea de a progresa în bine, ajutat de darul dumnezeiesc, aşa cum avea şi puterea de se întoarce de la bine spre rău, înzestrat fiind cu libertate. În lupta sa spre desăvârşire, omul se foloseşte de virtuţi. Acestea sunt specifice sufletului, dar pentru îndeplinirea lor, sufletul se serveşte de trup. Aşadar omul, fiind făcut raţional şi liber, a primit puterea de a se uni cu Dumnezeu prin proprie alegere, dacă va rămâne şi va asculta de Creator.
Dar omul a preferat frumuseţii spirituale ceea ce era plăcut ochilor trupului, îndepărtându-se de darurile duhovniceşti. Alegând răul în locul binelui, a pierdut prin voinţă liberă şi nu din constrângere paradisul. Depărtându-se de Dumnezeu, Adam şi-a pricinuit moartea, căci cei ce se depărtează de Tine vor pieri (Psalmi 72, 26) şi aceasta întrucât Dumnezeu este viaţă, iar lipsa vieţii este moarte. Astfel, nu Dumnezeu a creat moartea, ci Adam, prin voinţa sa, a atras-o asupra lui şi, prin el, asupra noastră.
Din pricina călcării poruncii date de Dumnezeu, Făcătorul şi Creatorul neamului nostru, datorită îndurării Sale, a bunătăţii, dreptăţii şi puterii Sale, s-a întrupat, făcându-se întru totul om fără de păcat şi luând asupra Sa păcatele lumii. El însuşi a luat firea noastră săracă şi slabă ca să o curăţească, ca să ne facă iarăşi părtaşi dumnezeirii Lui şi să refacă legătura harică din paradisul pierdut.
Sfinţii Părinţi subliniază faptul că, pentru a redobândi raiul şi a intra în împărăţia cerurilor, este nevoie de efort personal, accentuând spusele Mântuitorului Hristos: Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este (Matei 5, 48). Pentru Sfântul Dionisie Pseudo-Areopagitul îndumnezeirea presupune asemănarea şi unirea, pe cât este posibil, cu Dumnezeu, iubirea neîntreruptă de Dumnezeu şi tendinţa spre Cel ce este Unul, precum şi contemplarea şi înţelegerea adevărurilor sfinte, toate acestea având ca scop călăuzirea noastră spre înălţimea odihnei celei mai presus de ceruri.
Omul poate aspira spre desăvârşirea firii sale prin credinţă statornică şi puternică şi prin dorinţa proprie de a muri păcatului prin Hristos şi de a învia prin El spre o viaţă nouă, care să-l conducă spre starea paradisiacă pierdută şi spre refacerea legăturii harice cu Dumnezeu. Prin actul cufundării în apă de trei ori la Taina Botezului, omul recapitulează în sine moarte lui Hristos şi timpul cât Acesta a stat în mormânt. Ieşirea din apă aminteşte Învierea Domnului, ce echivalează cu intrarea în Biserică şi începerea unei noi vieţi. Persoana care a reuşit să urce pe culmea asemănării posibile cu Dumnezeu îndepărtează pe cât este posibil păcatul de firea sa, devenind templu al Duhului Sfânt. Prin efort propriu şi continuu, prin statornicia faţă de păcat, va deveni şi pentru alte persoane nu numai model (asemenea sfinţilor), ci şi doctor, medic în sfinţenie (precum duhovnicul).
Hristos Dumnezeu ne-a chemat din nou la starea de mai înainte, acordându-ne noi daruri. Luând cu sine complet natura noastră, ne-a făcut părtaşi la ale Sale şi, pentru acelaşi motiv, ne-a împăcat cu Dumnezeu şi cu lucrurile divine.
prof. Raţiu Ortensia-Diana