,,În toate pătimind necaz, dar nefiind striviţi; lipsiţi fiind, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi fiind, dar nu părăsiţi; doborâţi, dar nu nimiciţi…’’ (II Corinteni 4, 8-9)
Oare cât timp ne mai trebuie să putem învăţa că bucuriile vieţii se nasc din căutarea lucrurilor simple, uneori banale…? De ce privim panoramic şi meditativ lumea lăuntrică ori linia orizontului doar în momentele de neputinţă, tristeţe şi lipsă de speranţă? Simt că parcă ne-am departat prea mult de frumuseţile vieţii, uitate atât de nefiresc în calea trecerii timpului. Şi totuşi, vremea încă ne mai oferă destul răgaz să găsim alternativa la starea de acum, la şansa unei renaşteri interioare, capabile să ne mişte din loc şi să ne unească forţele pentru o lume mai bună. Credinţa suferă şi ea îndeajuns de mult… prea puţine sadisfacţii în contrast cu promisiunile evanghelice, prea multă speranţă nepersonalizată, prea multă poliloghie şi prea puţin duh de ,,Doamne ajută!’’ în toate câte ni se cer…
Creştinul poate rămâne şi pe mai departe alături de credinţa sa, ataşat de valorile unei realităţi supramundane, aflate în contrast cu iluziile cotidiene. Nădejdea lui se pierde adeseori în confuzia generată de lipsa de hotărâre şi de convingere în arta de a merge pe un singur drum, cu sens unic şi fără de întoarcere… drumul unei responsabilităţi până la final, cu moarte şi înviere… Dragostea (încă) mai arde mocnit, ascunsă în formele unei sensibilităţi reprimate, încărcată de simboluri şi inutilităţi, de logo-uri şi de I love you – uri străine de adevăratul sentiment şi de adevărata putere capabilă să depăşească bariera timpului şi a morţii.
Bucuria apropierii Învierii Domnului o simţim fiecare însă în mod personal, unic, diferit. Momentul unei înnoiri spirituale poate fi şi momentul unui bilanţ, timpul unei regăsiri pierdute, vremea iertării, a apropierii noastre de ceilalţi… Povara lipsurilor nu poate fi un obstacol în calea reîntâlnirii noastre cu ce-i ceresc, senin, calm şi iertător… Dincolo de toate privaţiunile suportate de societate, dincolo de bovarismul ideologic al satrapilor de la noi, de isteria preţurilor ridicate până la absurd de sus (chiar şi ale ouălelor pascale), totuşi cred că mai avem resurse să ne bucurăm de această reactualizare şi reconstituire a celei mai mari speranţe şi mângâieri lăsate omenirii prin credinţa în Înviere, în redobândirea demnităţii noastre pierdute…
Hristos a Înviat!
Pr. Emil Varga