Cu puţin timp în urmă, un renumit pamfletar critica acţiunile Bisericii Ortodoxe Române legate de sărbătorile Sfintelor Paşti şi, după un tir dur de acuzaţii, afirma în batjocură următoarele: „Ce să facă şi popii ăştia? Trebuie să creadă şi ei în ceva, dar ei nu ştiu că cerurile sunt goale! ”. Cuvintele acestea m-au întristat, deoarece erau spuse în cea de a doua zi a praznicului Învierii Domnului, atunci când întreaga creştinătate ortodoxă se bucura de biruinţa vieţii asupra morţii. Cu siguranţă că mai sunt oameni care cred aşa ceva despre credinţa creştină sau despre Dumnezeu şi aş vrea ca în următoarele rânduri să vă vorbesc despre Dumnezeire.
Descoperirea lui Dumnezeu în lume s-a realizat gradual, în funcţie de pregătirea duhovnicească a celor aleşi pentru cunoaştere. Religiile preistorice au stimulat înclinaţia omului înspre cer, dar au subliniat şi dorul omului după viaţa veşnică, pierdută de către protopărinţii noştri Adam şi Eva. Mai apoi, monoteismul şi politeismul, două modalităţi diverse privind exprimarea credinţei în Divinitate, i-au oferit omului şansa de a avea un dialog raţional, conştient şi liber cu Aceasta. Am putea să considerăm acum, în zilele noastre, că frica oamenilor din trecut de fenomenele atmosferice sau de anumite fenomene solare, care erau atribuite Divinităţii sau zeilor, nu reprezintă decât nişte credinţe puerile, nedemne de luat în seamă. Însă, dacă ne aplecăm cu acrivie asupra studiului fenomenului religios, putem observa cu uşurinţă că, în spatele acestora stă Dumnezeu, Divinitatea absolută. Nu degeaba afirma filosoful Imanuel Kant că doar două lucruri îl fascinează în această lume şi nu le poate explica şi anume cerul înstelat cu ordinea sa şi legea morală din om.
În cazul nostru, al ortodocşilor, credinţa în Dumnezeu se dezvoltă în momentul în care ne deschidem sufletele înspre cunoaştere. Sfânta Scriptură reprezintă calea prin care omul află despre Dumnezeu tot ceea ce îi este de folos înspre mântuire. Aceasta, mântuirea, este dezideratul suprem spre care tinde omul, fericirea care nu se poate exprima în cuvinte. Ea se poate atinge prin practicarea a trei virtuţi şi anume credinţa, nădejdea şi dragostea, cumulate cu faptele bune.
Fără credinţă, nu Îl înţelegi pe Dumnezeu şi astfel ajungi să afirmi că El, de fapt, nici nu există. De la această afirmaţie ajungi să îi condamni pe cei care cred în El şi să-i desconsideri. Din acest moment, pentru diavol reprezinţi o pradă uşoară şi uşor de distrus. Când vine asupra ta boala, ca şi răsplată a Legii Morale pentru relele săvârşite asupra semenilor, strigi la Dumnezeu din toţi rărunchii ca să te salveze. Dar de ce sa te asculte Dumnezeu când tu nu ai făcut altceva decât să-L iei în derâdere?Cum îl poţi înţelege? Acesta e un exemplu legat de neimplicarea în credinţă.
Vă întreb un lucru: Ce ai de pierdut dacă alegi să fii creştin sau slujitor al lui Dumnezeu?Chiar sunt cerurile goale de Dumnezeu? Eu nu cred că cerurile spre care se îndreaptă rugăciunile noastre sunt goale, pentru că, dacă ar fi aşa, atunci toate sărbătorile noastre ar fi o pierdere de vreme, iar viaţa noastră nu ar avea nici logică. Să reţinem că singura fiinţă ilogică este diavolul, deoarece a fost desfigurată de rău. Noi, oamenii, suntem fiinţe logice, deoarece purtăm în suflete chipul lui Dumnezeu şi astfel suntem logici ca şi Dumnezeu. Ceea ce ne ţine departe de El este păcatul. Din cauza acestuia nu ne putem asemăna cu Tatăl ceresc.
Sfântul Apostol Pavel, când a fost răpit până la al treilea cer, a auzit cântări dumnezeieşti în cuvinte de negrăit şi nu a putut să exprime cu uşurinţă în cuvinte ceea ce a văzut. Astfel, pe lângă exemplul său dar şi cele ale meditaţiei sau contemplării, putem susţine cu tărie că cerurile nu sunt goale de prezenţa lui Dumnezeu, dovadă fiind vremurile grele prin care trecem. Rugăciunea şi faptele bune ne vor face să înţelegem acest adevăr. Dumnezeu este alături de noi în toate clipele vieţii noastre atât la bine cât şi la rău.
Tu, creştine drag, oare eşti convins că cerurile sunt pline de Dumnezeu?
Prof Nicolae-Adrian Păunescu