NOSTALGIA SĂRBĂTORILOR DE ALTĂDATĂ

         Poate vi se pare că sunt un nostalgic, dar cine nu-i când îşi aminteşte de copilărie? Da, suntem nişte nostalgici îndeosebi în zilele de sărbătoare. Şi nu ar trebui să ne fie ruşine de acest sentiment.

         Îmi amintesc acum de zilele în care aşteptam cu înfrigurare să înceapă Postul Mare. Aşteptarea era , mai puţin pentru post în sine – că doar eram copii neastâmpăraţi – , ci mai ales pentru că începeau slujbele şi eram interesaţi să participăm, chiar dacă regimul era ateu şi şcoala programa de multe ori acţiuni exact la momentele importante ale sărbătorilor.

          Mergeam la biserica din Reşiţa Română. Peisajul de atunci al zonei era pitoresc şi patriarhal, Biserica avea o curte mare şi casa parohială o grădină cu pomi ce ne tentau. Şi cum casa noastră se învecina cu grădina… devenisem o persoana importantă între prietenii mei. În spatele bisericii erau puse scândurile pentru toacă, scânduri ce nu mai rămâneau întregi după Paşti, deoarece diversitatea ustensilelor cu care le loveam, rupeau orice scândură. Nu toţi aveam ciocane şi era o adevărată bătălie pe ele. La început, noi cei mici doar priveam şi suspinam, dar mai apoi, când am crescut, am devenit stăpânii ! Trebuie să spun că atunci, copiii ştiau să bată toaca şi făceau munca acesta cu plăcere.

         Începusem încet dar sigur să mă apropii de strană şi cel care a marcat definitiv cursul vieţii mele, a ştiut să ne atragă spre cântarea şi citirea rugăciunilor. Părintele Gheorghe Ţunea – Dumnezeu să-l ierte!- a fost cel care ne-a dat pentru prima dată să citim un psalm, să cântăm un „Apostol” şi să fredonăm încet „Dimineaţa auzi glasul meu, Domnul meu şi Dumnezeul meu!”  Doamne cât de importanţi ne credeam atunci când stăteam în mijlocul bisericii, sub policandru, cu un pas în spatele preotului, dar înconjuraţi de dragostea unor cantori cu multă înţelepciune.

          La început „mârâiam” încet după ei, cu dorinţa să prindem melodia, iar mai apoi, când am ajuns elevi la Seminar şi am învăţat pe note cântările, am simţit susţinerea unor cantori ce au făcut istorie în biserica de la „Pătru Iacob”. Parcă-l aud şi acum pe domnul Videnschi ( cum îi spunea toată lumea), care ţinea hangul după noi şi intervenea peste „deraierile” noastre, corectând ce era de corectat. Aşa am învăţat cantoratul şi, Doamne, bine mi-a prins!

        În vacanţe mai ales eram prezenţi acolo, ori era ori nu era nevoie de noi pentru că ne plăcea, pentru că preoţii ( şi protopopul Victor Cazacu şi preotul Ţunea şi mai apoi părintele Lăpuşte) erau exemple ce ne impresionau. Îmi amintesc cu drag de ei, acum când am ajuns la vârsta lor de atunci  şi-mi dau seama că munca lor nu era deloc simplă.

        Urma Săptămâna Patimilor, cu deniile de fiecare seară, cu cântări multe şi frumoase, cu cele 12 Evanghelii, în timpul cărora ne tot foiam ( mai ales la prima!), şi cu câte o bătrână ce se uita acuzator, de îngheţam în genunchi. Ştiam însă că după terminarea acelei denii, membrii Consiliului Parohial şi noi –  teologii, vezi Doamne -, participam la o cină ce o oferea parohia, amintind de Cina cea de taină.  Şi parcă toată oboseala trecea în aşteptarea slujbei Prohodului Domnului.

        Toate mişcările rituale ale vecerniei punerii în mormânt ni se păreau pline de mister şi simbol, iar cântările ne copleşeau. Începeam sfios…”În mormânt, Viaţă pus ai fost, Hristoase…” şi continuam împreună cu cantorii şi cu grupul de femei ce erau prezente la toate slujbele bisericii. Cea mai grea ni se părea „Starea a treia” şi asta o cântau de obicei iniţiaţii, între care ne mândream că suntem şi noi, seminariştii. Şi apoi feeria înconjurării bisericii purtând Sfântul Epitaf ce întruchipa Mormântul Răstignitului. Deşi slujbele fuseseră lungi şi chiar obositoare pentru noi, de multe ori ne adunam cu greu acasă pentru că mai stăteam să păzim Mormântul ca odinioară soldaţii. Până la urmă chemările repetate ale părinţilor şi oboseala biruiau şi mergeam la culcare.

       Ziua de sâmbătă era plină. Ne făcea plăcere să mergem cu cei mari la brutăria ce era atunci pe lângă Spitalul Vechi, pentru că de acolo aduceam prescurile pentru Paşti dar, mai ales miei fripţi, ce se amestecau cu pâinea şi se ofereau în Noaptea Sfântă.  Bineînţeles că nu ne mai culcam, ci aşteptam înfriguraţi pentru că urma, NOAPTEA LUMINII !

       Aşa era atunci! De aceea sunt nostalgic. Dumneavoastră nu?

 

Hristos a înviat!

Pr. Petru Berbentia

Acest articol a fost publicat în Articole. Salvează legătura permanentă.