Cred că acest subiect ar putea îndrepta interesul spre unitatea de măsură a tuturor lucrurilor create de Dumnezeu: timpul. De acest fenomen se prind toate preocupările omeneşti dar şi ,,mecanica fină’’ a întregului univers cunoscut, mărginit de cele mai multe ori de perspectiva naşterii şi a morţii. Încă din cele mai vechi timpuri s-a putut observa şi acele căutări ale omului care într-un fel sau altul, în funcţie de evoluţia intelectuală generau teorii, calcule, un sistem de monitorizare a tuturor evenimentelor din trecut, cu tot cu prezentul activ sau cu viitorul generat de primele două ,,feţe’’ ale timpului dat; de aici s-a pornit punctul zero de urmărire, măsurare şi ordonare în calculul complex al anilor, lunilor sau zilelor pe întinderi de sute de ani… preocupare ce va duce la apariţia calendarului ca instrument esenţial în viaţa socială, religioasă, politică şi economică.  

Din totdeauna omul a simţit nevoia să măsoare şi să concretizeze timpul împărţindu-l  într-un şir de subdiviziuni periodice succesive: ani, anotimpuri, luni, săptămâni, zile, ore, minute şi secunde, în care să se încadreze atât viaţa sa materială cât şi cea religioasă. Această împărţire, care a avut diferite forme de-a lungul veacurilor, este cunoscută sub numele de calendar. Calendarul trebuie să depindă de irepetabilitate, care este principala caracteristică a timpului, iar meritul lui constă în faptul că dă ritm structurii timpului, periodicitate şi armonie.

Am putea aminti printre altele că termenul de ,,calendar’’ provine de la cuvântul latinesc calende  sau/şi de la grecescul „kalw”- a chema, a convoca;

Prin acest calendar, romanii indicau prima zi a fiecărei luni, când toţi cetăţenii erau chemaţi în adunări pentru a li se comunica lucruri de interes public cetăţenesc.

Calendarul nu îndeplineşte doar nişte calcule matematice şi nu este numai un rod al ştiinţei, ci este şi un act de interpretare religioasă şi filozofică a timpului conform mişcării astrelor de pe cer, dar mai cu seamă a lunii şi al soarelui.

Antichitatea a fost împresurată cu fel de fel de calendare. Practic oamenii foloseau diferite metode pentru a putea calcula timpul. De exemplu, locuitorii insulelor din Oceanul Indian determinau începutul anului lor după musonii care suflau dinspre ocean spre uscat în timpul verii şi în direcţie opusă în timpul iernii. La vechii egipteni anul nou începea când Nilul inunda malurile, fenomen ce avea loc in fiecare an. Se mai înregistrează o serie de învăţaţi din Asia, Babilon, China, India, Egipt si America Centrală, care se ocupau cu calcularea timpului, iar aceşti astrologi şi astronomi erau socotiţi înţelepţi. Până la urmă, astronomii antici au considerat mişcarea lunii ca  fiind cea mai exactă calculare a timpului.

De menţionat ar fi şi faptul că Sfinţii Parinţi au împrumutat câteva principii elementare ale măsurării timpului de la păgâni şi le-au utilizat în folosirea calendarului bisericesc.

În decursul cercetărilor făcute de ei, astrologii antici, au realizat ca de la o primăvară la alta sau de la o inundaţie a Nilului la alta, se înregistrau mai mult de 12 şi mai puţin de 13 luni. Prin aceasta ei au observat ca metodele de calculare a timpului utilizate de ei până atunci erau imperfecte. Intercalând zilele care, ori ieşeau în minus ori în plus a mai introdusă o lună suplimentară la intervale neregulate. Deşi anticii au întocmit mai multe calendare după care se conduceau, fiecare cu lipsurile şi imperfecţiunile lui, numai unul (sistematizat de marele învăţat Sosigene) a avut şansa să fie luat drept etalon în vremea lui Iulius Cesar. Vor mai trece peste 1500 de ani până când acesta va fi îndreptat în ,,stil’’ gregorian. Ca o ultimă menţiune prin ochiul mersului istoric, nu poate fi trecută cu vederea marea contribuţie a astronomilor egipteni. Aceştia au folosit o  metodă proprie de calcul, bazată pe observaţiile astrale generate de ,,Steaua lui Isis’’

Elementul cheie din acest calendar, este astru extrem de strălucitor numit si steaua Sirius (în lb. greacă – arzător, fierbinte). Egiptenii au modificat şi au redus numărul zilelor dintr-un an solar care avea 365,25 zile în 365 zile. Rotunjirea a avut un efect prompt, pentru că anul a fost împarţit în 12 luni egale a câte 30 zile, astfel compensând, într-un mod ingenios, anul solar cu cel calendaristic. Mai târziu acest calendar a fost perfecţionat de romani prin calendarul Iulian care stă la baza cronologiei moderne…       

Prof. pr. Emil Varga