Poate părea puţin interesant titlul acestui articol, dar a fost inspirat şi pornit dintr-o frustrare trăită cu ceva timp în urmă la nişte banale cumpărături, atunci când nevoia m-a împins să cumpăr o simplă şi banală cămaşă. Am constatat cu stupoare că pentru cei mai rotofei, adică cu burtă, nu se mai fac, sau sunt de calitate mult inferioară, singurele modele fiind pentru cei slabi, sau pentru cei traşi prin inel, cu talie de viespe. Mai nou talia de viespe nu se mai poartă doar la femei, ci şi la bărbaţi.
Dacă stăm şi analizăm, gândind la rece cum spune românul nostru, observăm că de ani buni încoace ni se inoculează prin mass-media de orice fel, scrisă sau vizuală, faptul că toate femeile trebuie să arate ca şi păpuşa Barbie sau păpuşa de gen masculin Ken. Suntem asaltaţi cu tot felul de imagini cu personaje mai mult sau mai puţin anorexice şi tot felul de concursuri de Miss şi Mister, care mai de care cu corpuri sculptate şi prelucrate şi chinuite de tot felul de tratamente şi diete pentru a fi aşa cum publicul cere şi nu aşa cum te simţi. Prin această „bombardare” vizuală, care de multe ori e lipsită de orice gust, se încearcă o uniformizare a trăsăturilor trupeşti, sufleteşti, comportamentale, etc., şi depărtarea de unicitatea persoanei aşa cum a fost ea creată de către Dumnezeu. Suntem toţi puşi pe acelaşi calapod şi trebuie neapărat să corespundem acestui model, altfel suntem treptat – treptat excluşi. Ne pierdem identitate unicităţii pentru că toţi bărbaţii trebuie să fie Ken, Salman Khan, David Beckham, sau eu mai ştiu ce personaj intens mediatizat de pe dincolo sau din ţară, toate femeile trebuie să aibă trupul ca şi Afrodita, Barbie sau Bianca Drăguşanu. Trebuie neapărat să avem mişcări şi gesturi ca şi „X” sau „Y” pentru că altfel nu suntem în trend, nu suntem la modă şi astfel nu suntem acceptaţi de societatea bizară şi uşor tâmpă în care trăim.
Nu mai suntem unici trupeşte şi din punct de vedere al caracterului. E musai să fim ca „ăla” sau „aia”. Dumnezeu ne-a creat unici în felul nostru pentru a ne putea diferii unii de alţii, având în comun trupul sau materia din care toţi am fost creaţi şi sufletul care este suflare de viaţă dată de Dumnezeu Însuşi. Sociatatea ruptă sau doar îndepărtată de divinitate ne vrea la fel cu aceiaşi freză, cu acelaşi tip de haine şi accesorii, cu aceiaşi înfăţişare, cu aceleaşi gesturi şi aceiaşi mimică tristo-comică. Dar de fapt nu societatea secularizată este de vină, ci omul care şi-a pierut esenţa, identitatea spirituală, caracterul unic şi individual prin schizofrenia indusă de tot felul de personaje care ne sunt puse pe tapet seară de seară şi zi de zi şi care ne sunt prezentate drept modele demne de urmat, frumuseţea absolută, dar ele nu au nimic în comun cu frumuseţea creată de Dumnezeu, ci sunt prelucrate şi stilizate din bisturiu sau masaje cu ciocolată şi foiţă de aur şi pârjolite la solar prin raze ultra-violete, nu au nimic în comun cu moralitatea, fie ea laică sau creştină, nefiind altceva decât imagini depersonalizate, înfăţişări triste şi goale pe dinăuntru, nimic altceva decât trupuri fără suflet.
Ce trist… trupuri fără suflet. Nu în sensul că nu au suflet, ci faptul că în goana nebună după faimă, după senzaţional, după erotic şi-au pierdut legătura directă cu divinitatea. Din emiţător-receptor cu Dumnezeu au ajuns ca şi un telefon fără ton, sună mereu, dar doar în centrală. Astfel vedem ştiri şocante cu tineri care au viitorul distrus de o decepţie amoroasă sau de altă natură, de tineri care îşi pun capăt zilelor din motive diverse şi bizare, tineri împinşi la extrem de către situaţii hilare şi tot felul de anormalităţi pornite din această frustrare spirituală în care îşi trăiesc viaţa.
Toţi trebuie, fie că vrem sau nu, să fim Barbie sau Ken, uitând că am fost creaţi „eu”, „tu”, „el”, „ea”, adică persoane individuale cu trăsături individuale şi deosebiţi, lăsându-ne transformaţi în forme fără fond, de bună voie şi nesiliţi de nimeni. Dumnezeu ne vrea unici, aşa cum El ne-a creat, cu personalitate proprie pentru a putea fi capabili de descernământ individual, nu de discernământul oilor din turmă care se lasă mânate încolo sau încoace.
Omul în esenţa lui a fost înzestrat de către Dumnezeu cu raţiune, voinţă şi sentiment, tocmai pentru a putea fi fiecare capabil să aleagă prin raţiune binele sau răul, moralul sau imoralul, de a alege singuri prin voinţă dacă urmăm turma sau dacă avem propriile simţăminte şi prin a ne pune în valoare sentimentele în raport cu semenii noştri sau cu El. Deci, turmă sau păstor, om cu raţiune sau trup depersonalizat? Vorba reclamei: „Cheia e la tine. Tu alegi!” Ce alegi?
Pr. Sergiu Dalea