Conform DEX-ului limbii române termenul „fericire” are următoarea definiție: Stare de mulțumire intensă și totală determinată îndeosebi de satisfacerea unei năzuințe. Cu referire strictă la fericirea materială. În încercarea de a găsi o formulare cu aspect de definiție, din punct de vedere religios, pot spune că am eșuat, dar nu la modul negativ, ci pozitiv, întru-cât m-am pierdut printre diversele tipuri de enunțuri formulate de diverși oameni. Pentru fiecare în parte fericirea are conotații materiale sau spirituale.
Fiecare om percepe fericirea în limitele superioare sau inferioare ale comfortului dual trup-suflet, dar pe primul loc în acest „top” se instalează fără drept de apel relația iubire-fericire, în sensul că majoritatea covârșitoare a oamenilor se consideră fericiți atunci când primesc sau oferă iubire, atât în raport inter-uman, cât și în raport cu Dumnezeu.
Fericirea materială este generată de grosimea portofelului sau greutatea contului bancar, pentru alții fericirea se rezumă la o casă, o masă și o mașină, pentru alții fericirea este generată de noi achiziții, sau raportul muncă-lenevală-familie.
Fericirea spirituală este mai greu de contorizat, pentru că foarte puțini oameni o percep ca pe o realizare prin propriile puteri, majoritatea considerând că li se cuvine de drept, sau că Dumnezeu ar trebui să ne arate că există și nu este doar un concept de sucit minți slabe, iar mai apoi vine și contribuția personală.
Oare ne face religia fericiți? Sau credința, sau mersul la biserică, sau orice altceva ce are legătură cu Dumnezeu? Și pun întrebarea asta pentru că românii, în general, s-au declarat la ultimul recensământ religioși (credincioși), conducând de departe ortodocșii. Religia, deci, ne face fericiți? Și dacă da, atunci se nasc alte întrebări, pentru că peste 80% dintre români, în anul 2011, s-au declarat nefericiți. Înseamnă că nu credem, nu ne raportăm fericirea la Dumnzeu, sau nu punem egalitate între trup și suflet?
O altă întrebare care mă frământă de ceva timp este de ce sunt creștinii nefericiți, pentru că observ oameni venind la biserică sau plecând de la biserică triști, morocănoși, parcă ar fi niște stafii, niște chipuri reci cu trăsături nedefinite. Oare nu s-au întâlnit cu Cine trebuie? Condiția de aparținători ai unui cult religios ne garantează fericirea?
Interesant este faptul că credința și încrederea în Dumnezeu produc fericire, iar la această fericire suntem cu toții chemați, pornind de la „nu vă faceți comori pe pământ… ci vă adunați comoară nestricăcioasă în ceruri… pentru că acolo unde este comoara ta, acolo este și inima ta” (Matei 6, 19-21) și implicit cu îndemnul liturgic: „toată grija cea lumească să o lepădăm” și terminând cu sentințe clare: „fă acesta și vei fi viu” (Luca 10, 28), „răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt” (Luca 6, 35), iar exemplele pot continua, întru-cât după fiecare învățătură pe care Mântuitorul ne-o pune înainte, ne oferă și răsplata, adică ne arată consecințele ascultării a sfaturilor, îndemnurilor sau poruncilor Sale.
Împlinirea materială ne face fericiți, pentru că avem tot ceea ce ne putem dori, dar totuși ea nu ne este suficientă, întru-cât ne asemănăm cu cel din pilda bogatului căruia i-a rodit țarina (Luca 12, 16-21) și ne atragem „urechere” de la Dumnezeu, pentru că spune El „vedeţi şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale” (Luca 12, 15). Relația dintre trup și suflet este într-o perfectă stare de echilibru, iar dacă înclinăm balanța în mod neglijent în favoarea materială se rupe echilibrul și începem să dăm rateuri.
Deci,suntem credincioși, dar suntem nefericiți… Care este problema? Problema este că viața noastră nu este în raport cu credința noastră, iar asta mă duce cu gândul la vorbele Sf. Ap. Iacov (2, 17), care spune: „credinţa dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi”. Adică auzim cuvintele evaghelice, le știm, dar nu prea le aplicăm, dar suntem… credincioși. Oare? Tot Sf. Ap. Iacov spune: „Pentru că cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile. Căci Cel ce a zis: „Să nu săvârşeşti adulter”, a zis şi: „Să nu ucizi”. Şi dacă nu săvârşeşti adulter, dar ucizi, te-ai făcut călcător de lege.” (Iacov 2, 10-11) Adică, aplicăm poruncile și sfaturile divine cu selectivitate, pune în aplicare doar ce ne place, sau ce ne pică bine în diverse situații, uitând că suntem datori să îndeplinim TOATE poruncile, începând cu Decalogul vechi testamentar, continuând cu porunca iubirii: „Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiți unul pe altul așa cum eu v-am iubit pe voi” (Ioan 13, 34), și punerea în aplicare a Fericirilor rostite de Mântuitorul. Suntem îndemnați să iubim, să iertăm, să facem bine să ajutăm, să ne rugăm, să postim, etc., mă rezum doar la ele pentru că sunt atât de multe încât nu am avea unde să le înșirăm, și terminând cu: „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri!” (Matei 5, 12).
Mersul la biserică ar trebui să ne scoată sufletul din tristețe pentru că acolo mergem să ne întâlnim cu Prietenul cel Bun care și-a pus viața pentru mântuirea noastră, acolo ne întâlnim cu Milostivul Dumnezeu, cel dispus să ne ierte și să ne ușureze sufletele, și cu Învățătorul cel Bun care ne dă sfaturi și îndemnuri pentru săptămâna ce vine și pentru toată viața, și cum trebuie să o trăim. După întâlnirea cu El ar trebui să fim fericiți pentru că L-am văzut și am vazut jertfa Lui și am primit iertarea Lui. Bucuria Învierii Lui ar trebui să o avem în inimile noastre, pentru că ne-am făcut împreună părtași morții și învierii Lui, cum spunem la Taina Sfântului Botez, iar acestă bucurie (fericire) ar trebui să o ducem în casele noastre, în sânul familiei noastre, această bucurie a învierii nu se va lua de la noi (Ioan 16, 22). Împlinirea voii Lui și a poruncilor Lui ar trebui să ne facă să fim veseli, bucuroși, fericiți; întâlnirea cu El ar trebui să ne bucure inimile și să ne facă fericiți fizic; unirea cu El prin Sfintele Taine ar trebui să ne facă fericiți; prietenia lui ar trebui să ne facă bucuroși, pentru că El este drept, nefățarnic, sincer, bun, milostiv, etc. De ce, atunci, suntem nefericiți? Nu ne mulțumește partea materială, nu suntem în rând cu lumea, nu ne îmbrăcam cu haine scumpe și nu ne atârnă lanțuri suficient de mari la gât sau pe la mâini? Nu valorează nimic, toate acestea sunt vise deșarte și vânare de vânt, toate sunt trecătoare. Avem ceva mult mai de preț: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.” (Matei 5, 3-11)
Nefericirea zilnică vine din neîncrederea în ajutorul și pronia lui Dumnezeu, vine din neîmplinirea poruncilor lui, în special cea a iubirii, vine din lipsa comunicării cu El, și din cauza faptului că nu ne mai întâlnim cu El atunci când stăm în biserică. Grijile noastre ne acaparază simțurile și sentimentele, în urechi ne răsună doar cuvinte de ură și batjocură, în mintea noastră sunt doar probleme ce trebuie rezolvate și astfel nu ne mai găsim liniștea și fericirea.
Hristos a spus: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi.” (Matei 11, 28) El ne-a fericit și ne-a adus fericirea mai rămâne doar să o găsim.
Pr. Sergiu DALEA