,,… învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima…’’ (Matei 11:29)
Avem nevoie de o schimbare. Şi asta e valabil pentru intreaga societate românească ierarhizată în fel şi chip, pentru toată suflarea gânditoare şi iubitoare de valori. Însă de multe ori aşteptăm ca acest fenomen să se producă mai întâi în rândul altora, ca mai apoi, cu o laşitate premeditată să ne afişăm plini de snobism şi ipocizie (măsurată direct proporţional cu gustul şi plăcerile vulgului), drept exponenţii şi garanţii generaţiei următoare… Cred că nu te poţi numi pe drept cuvânt urmaş al lui Hristos dacă nu încerci la un moment dat să-ţi înnoieşti inima, cu toate că acest prim pas înspre cunoaşterea fericirii autentice adesea e însoţit de sacrificii, responsabilităţi, continuitate în convingeri, decizii, sentimente, principii şi alte ,,chestii’’ ce ţin de o lume din ce în ce mai abstractă… lumea din noi. Vorbele nu mai pot ţine la nesfârşit locul unei credinţe edulcorate, închipuirilor cu aspiraţii sacre ori a simplelor invitaţii la tot felul de popasuri duhovniceşti fără număr, fără număr…
Faptele rămân până la urmă singura garanţie că nu ne numim creştini degeaba, că rostul şi finalul călătoriilor noastre prin această lume poartă amprenta iubirii lui Iisus, a credinţei lucrătoare prin iubire, nu prin altceva… Omul cu inima nouă nu poate fi perceput decât un om liber, descătuşat de orice fel de constrângeri, un om cu o percepţie senină şi lucidă a lucrurilor, un prieten al divinităţii, nu un rob chinuit de frica vreunei imprevizibile răzbunări a Marelui Creator… Din păcate, imaginea unui tradiţionalism intransigent, habotnic şi aberant pe alocuri, nu poate fi reprezentativă pentru îndemnul christic de la Cina cea de Taină, nu poate aduce consistenţă lucrărilor harice atât de invocate şi mereu aşteptate.
Inima înnoită în dragostea lui Hristos capătă ulterior o nouă identitate, o nouă misiune, cea a propovăduirii adevărului a tot şi a toate. Teama nu mai există. Omul adevărului îşi poate depăşi până şi condiţia de muritor anonim, poate depăşi bariera rigidităţii şi a tuturor formalităţilor socio-politico-religioase, atât de golite de sens, adevăr şi virtute, cred că o altfel de atitudine ar putea în cele din urmă să reînnoiască legământul dintre ceea ce suntem şi ceea ce am putea deveni, dintre alfa şi omega… Ar mai fi de precizat că omul adevărului trăieşte în afara slavei deşarte, în afara trădării (de orice natură ar fi aceasta), în afara improvizaţiilor de tot felul, a demagogiei ori a banalei minciuni… şi se poate deosebi uşor de alte specimene printr-un simplu indiciu dat de Mântuitorul, acela ce poate fi oricând utilizat ca barometru al moralităţii, de acum şi din toate timpurile: ,,…după faptele lor îi veţi cunoaşte’’ (Matei 7:20).
Prof. Pr. Emil Varga