În scurt timp începe şcoala.. Iar eu n-am nimic de spus. Par la fel ca orice alt adolescent(ă): nu am nimic de spus, sau cel puţin asta încerc să cred. Poate undeva în adâncul meu există o „fiinţă” care urlă din ce în ce mai tare, ca eu s-o pot auzi într-un final.. Dar ce să am de spus?
După vacanţă, în fiecare dimineaţă când plec la şcoală mă simt obligată să fac ceva ce nu vreau, ceva ce nu-mi este la îndemână, dar sentimentul dispare după câteva zile şi mersul la şcoală devine ceva normal, obişnuit, fără a mai fi o greutate… până anul viitor pe vremea asta. Mă simt captivă într-o lume plină de reguli, în care parcă n-ai voie să faci nimic dupa voia ta. Ţi se spune „ fii tu însuţi, nu lăsa pe alţii să te judece sau să-ţi schimbe părerea“ , iar când respecţi asta, o mulţime de oameni râd de „felul” în care arăţi şi se uită la tine dezaprobator.
E normal să trăim într-o lume în care oamenii se contrazic la fiecare pas fără să realizeze? Profesorii spun „ Dacă nu înţelegi ceva, întreabă!“ iar când ai întrebat încep să ţipe că „ de ce n-ai înţeles“! Şi-atunci să mai îndrăzneşti să întrebi? Îţi spui singur că nu merită. Profesorii sunt cei care impun regulile, iar noi suntem cei care trebuie să le respectăm fără a comenta, ca nişte marionete. De ce-am ajuns aşa indiferenţi astfel încât să nu ne mai pese cum ne comportam, sau cum se comportă alţii cu noi, crezând că aşa e normal ? Nu spun că trebuie să începem să ţipăm şi noi la profesori, ci doar că trebuie să gândim noi înşine pentru noi, nu să lăsăm pe alţii să hotărască sau să gândească în locul nostru. Ce s-ar întâmpla daca n-am gândi deloc? Am fi nişte corpuri umblătoare în voia sorţii, neştiind unde mergem sau de ce – practic nişte „ zombi ”.
Se spune că în şcoala te învaţă să gândeşti „outside the box“ ( în afara cutiei )- adică să dai frâu liber imaginaţiei şi să găseşti solutii mai potrivite după propriile tale idei- dar câţi dintre noi facem asta? Măcar profesorii mai respectă acest lucru sau sunt de acord cu această idee? Cred că doar jumătate din profesorii mei merg pe acest principiu, majoritatea dintre ceilalţi neputând să realizeze că de fapt, nici măcar ei nu respectă ceea ce spun. Din păcate, la alte şcoli nu există nici măcar acea jumătate care să te facă să gândeşti în acest fel.., iar atunci stau şi mă întreb: cum sunt acei copii? Cum învaţă ei să se descurce în viaţă dacă alţii gândesc în locul lor? Şi atunci să mă mai întreb de ce sunt înconjurată de idioţi care nu înteleg ce i-ai întrebat?!?
Ţi se spune să visezi cu ochii deschişi, să dai frâu liber imaginaţiei, să crezi ceea ce vrei, să-ţi urmăreşti visele până când ultima speranţă moare şi, şi atunci să crezi că mai este ceva sau Cineva, iar când spui că vrei s-ajungi cântăreţ, sau actor, sau om de afaceri, sau un mare sportiv, ţi se spune că sunt doar vise care nu se vor împlini vreodată şi că „ visezi cai verzi pe pereţi ”. Şi atunci, ultima speranţă piere din neştirea şi indiferenţa altora.
Am încercat să aflu cum văd alţii şcoala; unii o văd ca pe o închisoare ( sunt captivi 6-8 ore în care doar trebuie să-i asculte pe alţii cum vorbesc şi poate, mai participa şi ei la oră, fiind obligaţi de profesori, deci fără nici o posibilitate de scăpare ), alţii o văd ca pe un lucru imposibil ( de aceea nici nu merg la şcoală, căci nu reuşesc să se „potrivească“ în acea lume ), alţii o văd ca pe-o distracţie ( merg la şcoală ca să râdă, să facă glume pe seama profesorilor şi să fie batjocoritori ), iar alţii merg la şcoală ca să înveţe ( foarte rar aud persoane care să spună asta, dar înca mai există ). Mă-ntreb dacă eu mă simt la fel ca ei şi ajung să-mi răspund că pentru mine, şcoala este o destinaţie la care ajungi, că trebuie, dar totodată un mediu potrivit pentru a învăţa în fiecare zi ceva nou sau captivant, iar clasa e o sală în care râzi sau înduri scurgerea timpului alături de prieteni, un loc în care, poate, realizezi ce vrei să fii în viaţă cu ajutorul unui profesor sau coleg, un loc în care „ înduri“ ora de „mate“ alături de colegul(a) de bancă. Deci până la urmă, depinde doar de tine cum vezi şcoala!
E alegerea ta dacă mergi la şcoală „vesel”- dacă e un cuvânt potrivit, sau dacă mergi doar cu sentimentul de obligaţie. E alegerea ta dacă vrei să gândeşti sau să spui „pas“. E alegerea ta dacă pleci de la şcoală cu mai multe informaţii decât ai avut în acea dimineaţă. Totul depinde numai şi numai de tine. Tu alegi dacă laşi viaţa să treacă pe lângă tine, sau vrei să faci parte din ea, implicându-te în cât mai multe lucruri.
Eu am ales să învăţ, să mă rog la biserică, să mă distrez şi să particip la cât mai multe activităţi posibile, pentru a-mi umple timpul într-un mod prielnic pentru mine. Nu cred că sunt singură, aşa că pot spune că sunt norocoasă că merg la şcoală, alături de prieteni care simt acelaşi lucru ca mine; pot spune şi că merg la şcoală cu plăcere ( dar sentimentul diferă de la o zi la alta! ). Am ales să gândesc pentru mine şi să ajung ceva în viaţă pe propriile mele forţe, cu nădejde în ajutorul lui Dumnezeu. Îmi urmăresc propriile mele vise, şi nu-mi pasă de părerea celorlalţi despre acest lucru. Dacă ei nu au curaj să facă asta, am eu şi pentru ei, căci până la urmă, ce am de pierdut?
Cred că până în sfârşit, asta aveam de spus, iar „ fiinţa” dinlăuntrul meu, în sfârşit s-a făcut auzită.
Livia Maria Ionescu