Vulgaritatea limbajului cotidian dezvăluie adeseori, din păcate, lipsa de umanitate şi de respect pentru diversitatea şi tipul relaţiilor dintre persoane, lovind în special în caracterul unic (generat de raţiune, voinţă şi sentiment) al fiecăruia dintre noi. Fără a mai lungi vorba, aş vrea să intru direct în subiect aducând în prim plan contrastul existenţial dintre aparenţă şi esenţă, dintre lumini şi umbre şi de ce nu, dintre o idee şi un idiot. Într-o ţară în care dacă îndrăzneşti să spui că ai idei vei primi în secunda doi eticheta de ,,idiot’’, nu îţi rămâne decât alternativa de a sfida maliţiozitatea incultă propunând criticilor ad-hoc lămurirea etimologică a celor doi termeni atât de prost înţeleşi…
Făuritorul unei idei, în general, nu poate fi decât un creator, o persoană capabilă să emită o judecată de valoare, o noţiune ori un concept, să cunoască şi să acţioneze conform cu acest mecanism pe cât de simplu în exprimare, pe atât de complex în tainele originii sale, în datul firii omeneşti. Poate tocmai de aceea şi marele filosof Platon, celebrul fondator al Academiei din Atena a încercat să scoată la suprafaţă în operele sale rolul şi importanţa ideilor şi a teoriilor legate de acestea, Mitul Peşterii fiind exemplar în acest sens, unde întreaga lume văzută nu poate fi decât o reflexie a lumii ideilor aflate în proprietatea Marelui Creator.
În partea opusă, idiotul, prin definiţie este persoana lipsită de minte, adeseori iraţională, cu accente de stupiditate şi mimetism transmis ereditar. În niciun caz n-am intenţia de a face vreo aluzie jignitoare la adresa persoanelor care suferă de idioţie în sensul patologic al cuvântului. Dar de cele mai multe ori, simpla prezenţă în cuprinsul vreunei fraze a termenilor ,,idee’’ şi ,,idiot’’ fac o trimitere subînţeleasă, cu caracter peiorativ. Astfel, ,,idiotul’’ zilelor noastre poate avea ca sinonime nedoritele adjective precum: stupid, cretin, imbecil, tâmpit, prost, neghiob ş.a.
Idiotul din romanul cu acelaşi nume al marelui scriitor rus F.M. Dostoievski reprezintă însă un caz special; un personaj capabil să reactualizeze încă o dată tabelul de valori umane în faţa superficialităţii şi a aparenţelor societăţii în care trăim. Prinţul Mâşkin, personajul principal la operei surprinde cititorul prin extraordinara fineţe şi capacitate de analiză psihologică, cu sinceritatea şi profunzimea sentimentelor sale nobile, chiar dacă cei din jur nu văd în el decât un epileptic naiv şi visător. În partea a treia a romanului amintit, Dostoievski face cunoscută scena în care prinţul Lev Nikolaevici Mâşkin organizează în cinstea aniversării sale o petrecere rafinată, tipic aristocraţiei din Sankt Petersburg. În miezul acestei petreceri, într-una din discuţiile pasionate şi interminabile, sărbătoritul acceptă constrâns de situaţie provocarea unuia dintre invitaţi, aceea de a recunoaşte că lui îi aparţine celebra expresie: ,,Frumuseţea va mântui lumea’’.
Se simte de la sine o aplecare de a-i da acestei vorbe de duh o interpretare teologică. Ce fel de frumuseţe va salva lumea? Eşti un creştin fervent? fac parte din rândul altor întrebări tendenţioase la care principalul personaj fusese pus răspundă. Pe noi, cititorii, cu siguranţă aceste afirmaţii ne pun pe gânduri. Iată cum ,,Idiotul’’ dostoievskian (cu o etichetă necinstită, aşa precum şi Toma ,,necredinciosul’’ o purtase cu mult mai mult timp înainte), prin formidabila idee pusă în discuţie se poate înscrie cu uşurinţă în grupul marilor iniţiaţi ai lumii, capabili să însenineze orizontul religios printr-un astfel de mesaj, un adevărat arc peste timp. Nu cred că frumuseţea mântuitoare ar trebui neapărat să aibe ca trăsătură fundamentală esteticul ori bucuria esteticului. Mai degrabă poate fi vorba de frumuseţea lăuntrică, cea care înnobilează sufletul. Iar o astfel de posibilă mântuire nu contabilizează măreţia ideilor, doar urmele lor în viaţa noastră şi în a celorlalţi.
Pr. Emil Varga