Pentru acest articol am ales o temă, care a prins din ce în ce mai mult la românul contemporan şi anume, fitzele. De unde această hotărâre de a scrie despre fitze? Nenumăratele accidente rutiere soldate cu victime umane, situaţiile jenante în care este pus adeseori învăţământul românesc şi inconştienţa mass-mediei în promovarea non-valorilor şi a personajelor dubioase.
Conform DEX, cuvântul „fitze” înseamnă gesturi şi atitudini afectate; capriciu, moft. În zilele noastre, fitzele au devenit aroganţă, îngâmfare şi prostie. Dacă deschizi televizorul la orice oră din zi sau din noapte, poţi vedea o serie de emisiuni sau talk-show-uri de calitate îndoielnică, în care este glorificată îngâmfarea şi prostul gust.
Ca o comparaţie, strămoşii noştri de acum 100 de ani aveau demnitate, caracter şi încă ştiau ce este bunul simţ sau mai simplu „cei şapte ani de acasă”. Astăzi, calităţi ca demnitatea, caracterul sau bunul simţ, sunt minimalizate şi ameninţate cu dispariţia.
Care ar fi cauzele apariţiei fitzelor? O primă cauză ar fi înţelegerea greşită a libertăţii câştigate după revoluţia post-decembristă şi neînţelegerea societăţii de tip capitalist. Furturile sistematice şi nepăsarea au pus la pământ o agricultură destul de productivă, care, dacă ar fi fost menţinută, nu ne-ar fi adus în pragul sărăciei lucii, cu care ne confruntăm în zilele noastre. La fel, deschiderea graniţelor a reprezentat pentru români îndeplinirea unui vis, însă, din păcate, acest lucru s-a dovedit a fi nefast sau dramatic pentru multe familii. Instituţia căsătoriei a devenit o banalitate, iar familia a început să devină un obstacol sau o povară, care frâna omul în realizarea viselor sale. Astfel, se poate vedea cât de uşor omul renunţă la comuniune pentru bani şi singurătatea bătrâneţii.
O altă cauză a dezvoltării fitzelor o reprezintă slaba educaţie şi limitarea personală. Această realitate poate fi ilustrată cu o mulţime de exemple. Primul exemplu: mulţi părinţi sunt plecaţi la lucru în străinătate, iar copiii sunt crescuţi de către bunici, care adeseori sunt bolnavi sau prea în vârstă ca să mai ţină pasul cu nepoţiii lor. Lipsa părinţilor îi desfigurează pe copii, transformându-i în fiinţe goale, care nu o să-şi mai găsească sensul în lume. Părinţii compensează această lipsă de lângă copiii lor prin sume de bani, pe care odraslele să le investească în modă sau în viaţa de noapte sau prin maşini scumpe cu mulţi cai putere, care să strânească invidia celor din jur. Adeseori, aceste decizii s-au dovedit a fi tragice, deoarece cruditatea adolescenţei, dacă nu este strunită, devine criminală. Al doilea exemplu este legat de casele mari pe care parinţii le ridică pentru copii, aşa numitele case de fitze, dar care nu mai apucă să fie locuite de către copii, datorită greşelilor pe care le fac (însoţirea în anturaje periculoase, consum de droguri, accidente rutiere în urma unor curse ilegale,etc.). Un alt exemplu este oferit de părinţii care sunt în ţară şi care pompează bani cu nemiluita în copiii lor, îndemnându-i oarecum pe aceştia să nu lucreze deloc, în speranţa că „banii lu’ babacu nu o să se sfârşească”. Aceştia sunt cunoscuţi sub numele de beizadele şi cred că lor li se cuvine totul. La Bacalaureatul din anul acesta şi-au făcut simţită prezenţa prin tot felul de tâmpenii rostite la televizor. Ei pot fi întâlniţi oriunde prostia este confundată cu buna calitate, mai precis în cluburi în care educaţia este pe ultimul loc. Preocupările acestora constă în cheltuirea banilor părinţilor şi în prezentarea lor ca fiind extrem de puternici; însă, odată cu dispariţia părinţilor, aceştia se sting ca şi feştila lumânării, de parcă nici nu ar fi fost. Un ultim exemplu este cel al „pitzipoancelor şi cocalarilor”, ai căror adepţi sunt tineri proveniţi din familii dezorganizate sau indiferente faţă de odraslele lor. Hainele ţipătoare cu diverse mesaje jignitoare inscripţionate, falsurile purtate pe mâini şi falsa impresie pe care şi-o creează despre ei reprezintă oferirea unor mijloace prin care societatea îi poate batjocori.
Învăţătura creştină nu ne spune că trebuie să fim fitzoşi, ci ne îndeamnă să fim cuviincioşi, modeşti, cu credinţă şi cu evlavie faţă de Dumnezeu. Aceleaşi lucruri le mărturiseşte şi educaţia, atrăgând atenţia asupra faptului că dacă eşti moral, nu înseamnă că eşti un tip banal, care face parte din turmă şi care nu iese în evidenţă, ci eşti un tip care ştie să-şi trăiască viaţa cu demnitate şi în echilibru cu Dumnezeu.
În concluzie, iubite cititorule, care crezi că ar fi drumul potrivit pentru educaţie? Fitzele&banii sau Dumnezeu?
Prof. Nicolae-Adrian Păunescu