Poate că nu este cel mai potrivit titlu pentru un articol sau pentru nişte „gânduri”, dar pentru o scurtă incursiune în istorie cred că se potriveşte…
În urmă cu 24 de ani toţi eram cuprinşi de o isterie, eu mai puţin pentru că aveam doar 6 ani, dar ţara întreagă fremăta, dorea „fructul oprit” în perioada comunistă: LIBERTATE!!! Doar asta se auzea la televizor, la radio, pe străzi, iar vocea lăuntrică a poporului român striga din toţi rărunchii după libertate. Libertatea… ce sentiment frumos, ce eliberare, ce stare. Starea primordială cu care omul a fost înzestrat de Dumnezeu încă din prima zi a creaţiei. Omul nu a fost îngrădit cu nimic, libertatea nu i-a fost anulată, chiar dacă Dumnezeu i-a poruncit să nu mânânce din pomul cunoştinţei, pomul nu a fost înconjurat de garduri cu sârmă ghimpată, de îngeri cu sabie de foc, sau de şanţuri cu apă, ci pur şi simplu a fost lăsat liber în mijlocul Raiului, iar lui Adam şi Evei le-a lăsat libertatea de a alege între a mânca şi a nu mânca. Iar ei au ales… Au ales să fie asemenea lui Dumnezeu, cunoscători ai binelui şi răului, iar ochii lor s-au deschis şi au cunoscut că sunt goi, aşa spune Sf. Scriptură. Au cunoscut că sunt goi sufleteşte, că l-au pierdut pe Dumnezeu. Au experimentat pentru prima dată sentimentul de vinovăţie, lucru care i-a făcut să se simtă goi, fără Dumnezeu, trişti că au pierdut fericirea veşnică, vorbirea faţă către faţă cu Dumnezeu, că au pierdut totul din mândrie şi slăbiciune. Dumnezeu i-a avertizat că în momentul în care vor mânca vor muri, dar nu au murit atunci. Moartea de care se vorbeşte, este una provenită din neascultare, primul pas spre decăderea spirituală, dar şi trupească, iar Biblia ne lămureşte spunând că pentru ca păcatul să nu fie veşnic a intrat moartea în lume. Binele trebuie să fie veşnic, iar păcatul trebuie să fie plătit. Poate printr-o pedeapsă grea, mult prea grea, dar Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă, să se căiască, să ceară iertare şi să fie viu.
Libertate… am vrut libertate. Ce facem cu ea?
În perioada primară a creştinismului, imediat după înălţarea Domnului la cer şi plecarea apostolilor la propovăduire, creştinii au fost persecutaţi timp de 300 de ani, dar şi după cei 300 de ani. Creştinii săpau catacombe prin pământ, săpau biserici în stânci pentru a se ruga împreună, pentru a fi în comuniune cu Hristos prin împărtăşanie. Erau prigoniţi, omorâţi, alungaţi din oraşe, marginalizaţi, dar aveau o credinţă puternică pe care doreau să şi-o exprime în mod liber. Aveau biserici întunecoase în pământ, dar suflete de aur strălucitor. Deşi erau prigoniţi umpleau până la refuz bisericuţele bine ascunse, credinţa îi făcea să fie liberi. Cereau libertate. Libertate care a venit în 313 prin edictul de la Milano, edict care le dădea voie să se exprime în mod liber, să se roage în mod public fără să se teamă pentru viaţa lor. Fiind liberi să se manifeste religios au început, cu timpul, să uite de Dumnezeu, iar Dumnezeu în iconomia lui le-a „atras atenţia” în diverse moduri, le-am numi noi astăzi pedepse, iar creştinii dând de greu s-au întors către Dumnezeu. Istoria este plină de astfel de exemple şi nu stăm să le enumerăm pe toate, ci amintim doar cruciadele, mai mult sau mai puţin justificate, momentele de cotitură maximă prin schisma de la 1054, invadarea Locurilor Sfinte, dărâmarea şi ocuparea bisericilor de către musulmani, etc. Pentru mulţi sunt simple mişcări politice, migraţii în masă a unor popoare, dorinţe de expansiune, sau cine mai ştie ce, dar nimic nu se întâmplă fără voie divină.
Este suficient să căutăm în istoria neamului nostru şi să vedem că ciclul alternativ de bine – rău se repetă cu exactitate, fie că e vorba de perioada medievală, fie că este vorba de istoria recentă, pe care mulţi dintre noi am trăit-o, ca şi popor. Bierici şi mănăstiri dărâmate cu tunurile în perioada împărătesei Maria Tereza, pentru a provoca pierderea identităţii noastre creştine ca şi popor, pentru că un popor fără credinţă este unul dezbinat şi debusolat. Înainte de perioada comunistă biserica noastră naţională mergea pe o latură ascendentă, se făceau planuri măreţe pentru viitorul ortodoxiei, dar omul de rând a început să uite de Creator, să o ia pe calea cea largă a întunericului. Dumnezeu nu ne-a lăsat să pierim din punct de vedere spiritual, ci ne-a atenţionat. A început prigoana aprigă a comunismului împotriva bisericii: puşcării pline cu elita ţării şi a bisericii, preoţi torturaţi, biserici dărâmate, preoţi obligaţi să devină colaboratori ai securităţii, deportări în Bărăgan şi depopularea satelor, constrângerea manifestărilor religioase, culminând cu interdicţia de a merge la biserică, etc. Dar oamenii s-au întors la ce aveau mai sfânt, la Dumnezeu, la biserică. Cu toate interdicţiile bisericile erau pline şi se ridicau biserici frumoase, oamenii îşi redescopreau credinţa pas cu pas în greutăţi şi aflau consolare în biserică, în Hristos, în Sfintele Taine. Eram din nou, aşa cum spune Ap. Pavel „un Domn, o Credinţă”, dar nu eram liberi.
Libertatea ne lipsea. Voiam blugi şi Kent, voiam televizoare color şi libertate de exprimare, voiam libertate de circulaţie, nu mai voiam megalomania tiranului şi muncile lui silnice, nu mai voiam martiri. Tineri şi adulţi, chiar şi copii şi-au dat viaţa în `89 pentru aspiraţia naţională: LIBERTATEA! O avem şi ce facem cu ea?
Am primit blugi de firmă, ţoale scumpe, Kent şi Marlboro, ciocolată fină, televizoare color şi tot ce am cerut şi ce nu am cerut, dar bisericile le-am lăsat goale. Am primit libertate de a face orice, dar nu am ştiut ce sa facem cu ea. Am importat preponderent non-valoarea occidentală, iar patriotismul, iubirea de ţară şi cele sfinte nu mai au valoare pentru noi, astăzi. În timpul imnului naţional ne scărpinăm în dos, iertată-mi fie expresia. Drapelul a devenit o cârpă fără stemă şi semnificaţie, în faţa căruia nu mai avem nici o tresărire. Bisericile în care şi în faţa cărora ne închinam le-am lăsat goale şi de izbelişte, posibile muzee. Pe Dumnezeu îl mai invocăm doar când ne aducem aminte de El, sau atunci când mai vrem câte ceva. „Pe vremri” gemeau bisericile de oameni, iar acum stăm indiferenţi picior peste picior în fotolii moi şi călduroase şi ne aducem aminte „cum era odată” şi criticăm biserica şi oamenii din ea, care la fel ca toţi ceilalţi oameni sunt supuşi greşelilor. Un cuvânt înţelept spune aşa: osândeşte păcatul, nu păcătosul.
Fie roata şi pătrată, tot se-ntoarce ea odată… Oare ne dorim să se întoarcă, pentru a ne „întoarce” şi noi?
„Deşteaptă-te române, din somnul cel de moarte”, cât de actual. Amorţeală spre moarte sufletească, patriotică, morală. Deşi avem impresia că Dumnezeu doarme, El veghează asupra noastră şi a îndurat multe pentru sângele atâtor martiri ale căror râuri de sânge au curs şiroaie pentru un ţel în temniţele comuniste, în lagăre şi deportări.
Dormim adânc, somn de moarte, avem nevoie de o „palmă” ca să ne trezim…
Pr. Sergiu Dalea