Educația religoasă românească, o necesitate sau o chestie care încurcă?

În ultima vreme, pe orice canal media am privi, putem observa cel puțin o știre, care să aibă legătură cu „mult anunțata reformă” a învățământului românesc. Era minunat dacă această reformă ar fi fost gândită sub forma unei scheme de educație, parcursă gradual și în urma căreia copiii să deprindă anumite abilități și să dobândească un set de cunoștințe, care să-i ajute în dezvoltarea personală și să le modeleze viața. Însă, din nefericire, unele persoane angajate în cadrul Institutului de Științe ale Educației și care fac parte din diferite ONG-uri, pur și simplu și-au bătut joc și au nenorocit planurile-cadru propuse spre dezbatere, iar mai apoi spre aprobare, pentru a înlocui cele existente. De ce spun asta? Aceste persoane au considerat că istoria nu mai e așa de necesară și astfel se poate face numai o ora de istorie la clasă, apoi la clasa a VIII-a disciplina istorie să nu se mai numească ISTORIA ROMÂNILOR, ci altcumva, fără a se specifica numele propuse, iar latina, artele și la final religia să dispară din curriculum și să treacă într-o listă de materii propuse de școală pentru conturarea ciclului de studii. Chiar dacă la prima vedere pare că toate cele spune mai sus au fost scrise cu scopul de a-mi apăra disciplina pe care o predau, afirm hotărât faptul că acest articol este scris ca un protest față de umilirea profesorilor din învățământ dar și față de toate nenorocirile gândite în ultimul an și jumătate asupra educației, care afectează foarte serios învățământul românesc și așa chinuit de mutațiile politice.
Anul trecut școlar, ora de religie a fost mitraliată din toate părțile, cerându-se din partea părinților completarea unei cereri, prin care să se ateste participarea sau neparticiparea copiiilor la oră (cea de religie). Nenumăratele dezbateri, misiunea Bisericii și constituirea Asociațiilor de Părinți pentru ora de Religie au arătat faptul că cel puțin 94%-95% dintre părinți și copii doresc în continuare ora de religie. De menționat faptul că, încă din anii 1991-1993, când s-a reintrodus studiul religiei în școală, orice părinte putea să depună o cerere prin care copilul său să nu participe la oră. Nu era nevoie de atât de mult zgomot pentru nimic. Însă, slăbiciunile omenești, combinate cu slaba pregătire profesională, au dus la apariția în sistem a unor profesori nepregătiți pentru interacțiunea cu clasa și astfel s-a ajuns la confuzii, dispute verbale, conflicte sau erezii. Dar, situația prezentată se identifică doar în cazul unei minorități.
Cu toate acestea, lucrurile nu s-au oprit aici. ONG-urile care susțineau scoaterea orei de religie – și care militează pe mai departe pentru eliminarea sa- , au văzut reacția societății românești și s-au gândit să învrăjbească profesorii între ei, ca dezastrul să nu vină din partea lor, ci din partea sistemului. Atacurile la adresa materiilor prezentate mai sus s-a simțit în interior, deoarece, mulți profesori au răbufnit și au acuzat sistemul că ține ora de religie și elimină ora/orele de latină. Afirmațiile lor sunt injuste, deoarece nu este vina religiei sau a Bisericii. Nu Biserica face planurile de învățământ, ci statul român, care preia, ca de obicei, tot ceea ce e mai rău din sistemele de învățământ din afară și implementează în sistem, cu o răutate inexplicabilă. Se spune că cei care au creat aceste planuri cadru s-au inspirat din sistemul de educație american, care are o rată ridicată de analfabetism. Întrebările care survin sunt: ce se urmărește prin aceste modificări? Nu cumva se dorește ca noile generații să fie incapabile de a se adapta social și de a comunica? Să fie numai bune de muncă și să nu gândească? Necunoașterea trecutului istoric nu cumva te depersonalizează și te transformă într-un animal rațional? Și atunci, încotro omule?
Educația religioasă a primit anul trecut un duș rece, care a trezit-o la realitate, înțelegându-se faptul că nu se poate preda religia departe de Biserică. Biserica nu este formată/nu este reprezentată numai de ierarhia conducătoare sau de popi, cum mai spun unii la televizor, ci Biserica reprezintă întreaga omenire care crede în Hristos și care se împărtășește cu Trupul și Sângele Său. Poporul român s-a dezvoltat odată cu credința creștină și este indisolubil legat de ea. Pentru a-l dezorienta, trebuie smuls din legătura cu Hristos, iar mai apoi, intoxicat cu diferite învățături păguboase, care mai târziu să-l piardă. Toate campaniile difuzate în media îi acuză pe creștini că sunt retrograzi, chiar imbecili, după spusele lui Sorin Toma, conducător ASUR, că sunt înapoiați și că nu pot accepta uniunile între persoanele de același sex. Prin aceste acuze aiuristice, credința creștină devine și mai puternică și ne convinge că trebuie să rămânem neclintiți împotriva încercărilor de orice fel, chiar cu prețul jertfei.
Așadar, educația religioasă nu este o chestie aiurea (așa este considerată din cauza faptului că nu acceptă libertinajul și nerozeniile new age), ci este o necesitate, deoarece un popor fără religie, fără un crez, fără un ideal și fără Dumnezeu este un popor pierdut. Munca profesorului de religie este mult ușurată de aceste atacuri, deoarece el trebuie să-i învețe pe copii două realități simple: cum să iubească pe Dumnezeu și neamul romînesc din care fac parte, ținându-i strâns la pieptul Bisericii, care este Maica neamului. Aici dragostea nu moare niciodată.
Prof. drd. Nicolae-Adrian PĂUNESCU

Acest articol a fost publicat în Articole. Salvează legătura permanentă.