Doctori şi neputincioşi

                                      ,,Doctore, vindecă-te pe tine însuţi…’’ (Luca 4:23)

          Într-o lume tot mai grăbită, teama de anonimat devine tot mai des interfaţa părerii de sine imprimată involuntar pe traiectoria ireversibilă şi personală a vieţii cotidiene. Nu ne cunoaştem îndeajuns şi poate tocmai din această lipsă şi criză existenţială iau naştere fobiile aducătoare de tot felul de eşecuri, ca să nu zic păcate. Dacă ne-am cerceta mai atent universul lăuntric am putea înţelege că fiecare dintre noi e unic în felul său, că niciodată nu e prea târziu să te împrieteneşti cu Dumnezeu şi să pleci în căutarea originalităţii pierdute… fără să fi măcar pentru o clipă tentat să faci un veritabil ,,copy-paste’’, de pus pe frontispiciul efemer al multor glorii de paradă, apucături şi împopoţonări cu lucruri de nimic.

          Până la urmă cred că e mai important să pot privi cerul cu ochii mei şi nu să mi-l închipui din poveştile ieşite la nesfârşit din gura lumii, atât de neobosită şi mereu iscoditoare. Uneori, privind concretul proximei realităţi n-aş putea spune că mă pot simţi confortabil, sub avalanşa unor atitudini sociale proprii intelighenţiei ultimilor ani; tot mai mulţi specialişti cu diplomă ies la iveală, nu prin dovada vreunei autentice contribuţii, ci de cele mai multe ori manifestându-se prin aroganţa făţişă a purtărilor de titluri…

           Personal, mă simt dezgustat când văd că mulţi dintre intelectualii vremii noastre, dornici să culeagă admiraţii necondiţionate şi laude de complezenţă, de cele mai multe ori, prezentându-se de-a dreptul infatuaţi, cu titlul de ,,doctor’’ pus înaintea numelui, de dragul propriei imagini… relative. O astfel de atitudine îmi aduce aminte direct de un personaj celebru al mitologiei elene, Narcis, de obsesiva şi tragica finalitate a contemplării propriului său chip, expresia simbolică a iubirii de sine.

            Constat că avem un oraş, că avem un judeţ, chiar o ţară plină de specialişti, cu studii şi c.v.-uri în faţa cărora rămâi perplex (…), însă tot ceea ce pot dovedi (mulţi dintre ei) rămâne la stadiul de lucru nedefinit, de neputinţă şi aceeaşi repetabilă dezamăgire… Totuşi recunosc în mod sincer că activitatea de cercetare ştiinţifică poate aduce cu sine întotdeauna un real mers înainte pe calea cunoaşterii tainelor acestei lumi şi al punerii în practică a celor mai nobile idei, dar atunci când vine vorba de titlurile de ,,doctor’’, spre exemplu, în avlia studiului teologic cred că toată această râvnă rămâne la fel de neputincioasă; şi de ce oare aş îndrăzni să gândesc cu voce tare? Pentru simplul fapt că nu te poţi numi ,,doctor’’ în teologie, în cunoaşterea lui Dumnezeu?!

              Mesajul religiei creştine trebuie să rămână unul de îndemn prin faptă şi cuvânt, cu osteneala crucii din spinare, nu numai cu apelurile trimise cu dedicaţie naivilor şi iubitorilor de praznice neînţelese. Şi oare ce aş putea să mai zic când mă gândesc la contrastul dur dintre contemporanii magisteri ai şcolilor teologice şi figurile apostolice ale unor simpli pescari din Galileea, precum fraţii Petru şi Andrei ori fiii lui Zevedei…?

 Pr. Emil Varga

Acest articol a fost publicat în Articole. Salvează legătura permanentă.