Prof. Pr. Emil Varga : Dialogul între mass-media şi Biserică într-o societate democratică şi pluralistă.

               Într-o lume modernă secularistă, stăpânită de tehnica digitală a noilor mijloace de comunicare, omul erei informaţionale ar fi îndreptăţit să pună o întrebare crucială referitoare la posibilitatea şi eficacitatea dialogului între Biserica creştină (considerată desuet) şi mass-media (percepute ca instrumente ale secularizării). Care dintre repere şi obiective i-ar putea lega şi ar putea constitui o bază reală pentru un dialog constructiv şi folositor societăţii întregi? La această întrebare teologii ortodocşi corespund cu claritate:  ceea ce apropie este conceptul de comunicare. Pe de o parte Biserica îşi împlineşte misiunea pe pământ printr-o întâlnire a oamenilor între ei, în lumina credinţei, prin spiritualizarea comunicării lor şi comuniunii tuturor cu Dumnezeu. De cealaltă parte, mass-media, ca totalitatea mijloacelor de comunicare socială, manifestă sub diferite modalităţi de expresie aspiraţia general-umană spre comunicare. Persoana umană este intenţionalitate spre comuniune, iar comunicare este calea devenirii ei într-o fiinţă

               Omul şi comunicarea sunt cele două obiective nedespărţite care fac posibil, şi în contextul actual, chiar necesar dialogul între Biserica şi mass-media în scopul actualizării valorilor creştine într-o societate bolnavă de lipsa comunicării şi comuniunii cu Dumnezeu.

 Biserica şi mass-media

                Comuniune a oamenilor cu Dumnezeu, Biserica este întemeiată obiectiv de Hristos pe Cruce, intrând în istorie ca o comunitate concretă, văzută a oamenilor cu Dumnezeu, la Cincizecime. În concepţia părintelui profesor Dumitru Stăniloae: „Biserica e imanentul care are în ea transcendentul, comunitatea treimică de Persoane plină de o nesfârşită iubire faţă de lume … Biserica este Hristos extins cu trupul Lui îndumnezeit în umanitate, sau umanitatea aceasta unită cu Hristos şi având imprimat în ea pe Hristos cu trupul lui îndumnezeit. (…) Biserica are prin aceasta o constituţie teandrică. Conţinutul ei constă din Hristos cel unit după firea dumnezeiască cu Tatăl şi cu Duhul, iar după firea omenească cu noi”[1].

               Biserica are misiunea fundamentală de a-i uni pe oameni între ei şi pe ei cu Dumnezeu, de a-i determina să trăiască în comuniunea Duhului iubirii lui Dumnezeu întrupată în Cuvânt. De aceea Biserica este unirea a tot ce există – a Dumnezeu şi creaţie prin Hristos şi Duhul Sfânt. Pe plan uman, Biserica e o comuniune de persoane, chemată la comuniunea liberă cu Dumnezeu. Cu înţeles de cult sau de adunare a credincioşilor, membrii Bisericii sunt toţi cei uniţi prin aceeaşi credinţă în Hristos care se împărtăşesc din aceleaşi Sfinte Taine, săvârşirea cărora este încredinţată de către Mântuitorul episcopilor şi preoţilor pentru a sfinţi şi a conduce pe credincioşi pe calea mântuirii[2].

               „Prin natura ei, Biserica este mediul de comunicare între Dumnezeu şi umanitate, între cer şi pământ, între persoanele umane create după chipul Creatorului a toate, între om şi creaţia divină în totalitatea ei. Paradigma cerească a Bisericii este Sfânta Treime, structura supremei iubiri în care comunicare este deodată comuniune. „Căci în comunitatea perfectă şi veşnică a celor trei Persoane, în care subzistă supraesenţa unică a dumnezeirii, e dată infinitatea şi desăvârşirea vieţii iubitoare a Treimi şi a fiecărei Persoane. Şi ca atare numai prin Ea ne este asigurată comuniunea noastră eternă cu viaţa infinită a lui Dumnezeu şi comuniunea neconfundată între noi, părtaşi ai acestei infinităţi”[3].

            Sfinţii Părinţi interpretează căderea omului ca refuz de a raporta fiinţa creată la comuniunea cu Dumnezeu. Din punct de vedere ontologic căderea reprezintă ruptura dintre adevăr şi comuniune, refuzul de a face ca fiinţa să depindă de comuniune”[4].

               Învăţătura creştină nu este destinată unui cerc restrâns de iniţiaţi şi de aceea trebuie împărtăşită tuturor oamenilor, tuturor popoarelor: „Mergând, învăţaţi toate neamurile …” (Matei 28, 18). Prin universalismul comunicării, misiunea Bisericii se află dintru începuturi în strânsa legătura cu ceea ce s-a numit mai târziu mass-media. Mântuitorul Iisus Hristos rosteşte adesea parabole şi învăţăturile Sale în faţa unor mari mulţimi de oameni, multe vindecări miraculoase sau fapte minunate din activitatea publică a Domnului se petrec în locuri unde sunt adunaţi numeroşi participanţi. Urmând pilda Învăţătorului divin, apostolii vorbesc de obicei în faţa unor grupuri umane şi în locuri publice (a se vedea în carte Faptele Apostolilor: cuvântarea Sfântului Apostol Petru din ziua Cincizecimii, la Ierusalim, sau cuvântul adresat de Sfântul Apostol Pavel atenienilor în Areopag)”[5].

           Vocaţia ortodoxă a comunicării vine din vocaţia ei liturgică. „Sinteză a limbilor pentru comunicarea credinţei, Liturghia ortodoxă este, prin excelenţă, modelul comunicării pentru comuniune. În rugăciune iradierea Duhului Sfânt comunică poporului drept-credincios puterea mântuitoare a lui Hristos şi iubirea lui Dumnezeu Tatăl. Există în Liturghie o comuniune a Cuvântului dumnezeiesc, săvârşită prin cântări şi citiri sfinte. Această comunicare solemnă a Cuvântului, vestire şi împlinire a Evangheliei, conduce către Sfânta Euharestie, încorporarea reală în Hristos a comunităţii bisericeşti”[6].

           „…Euharistia, ca împărtăşanie comună, are o însemnătate deosebit de mare pentru menţinerea şi întărirea unităţii Bisericii. Biserica se menţine ca una prin împărtăşania comună de Hristos… Astfel numai unde este Biserica este Euharistia şi numai unde este Euharistia este Biserica. (…) Dar euharistia nu e singura Taină prin care se menţine şi se întăreşte unitatea Bisericii. Prin ea desăvârşeşte unitatea între membrii Bisericii. Dar ei nu se pot apropia de la început de ea. Ci trebuie să înainteze spre ea ca pe o scară în alte Taine, prin Botez şi prin Mirungere, iar dacă au căzut în păcate, prin taina Pocăinţei. Prin toate aceste taine omul se uneşte treptat cu Hristos cel aflat în Biserică”[7].

               În lumina acestor viziuni duhovniceşti, Biserica reprezintă o icoană fidelă a comunicării şi comuniunii Sfintei Treimi. Fiind scara ce leagă cerul de pământ, Biserica este în acelaşi timp mijloc de comunicare şi prin natura sa teandrică – conţinutul comunicării, care este Iisus Hristos înviat. De aici rezultă că sensul autentic, nepervertit a noţiunii de comunicare este păstrat şi experimentat numai în trăire comuniunii sacramentale a Bisericii Ortodoxe.

               Conştientizând impactul real şi de multe ori periculos a mijloacelor de comunicare în masă asupra omului şi societăţii contemporane, în cursul ultimilor ani Bisericile Creştine au demonstrat o preocupare deosebită pentru cultura mediatică. A VI-a Adunare Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor (C.E.B.) desfăşurată în 1983 la Vancouver a stabilit câteva obiective şi principii privind raportul Bisericilor Creştine cu mass-media.

               „Bisericile trebuie să se raporteze la mass-media într-o manieră pastorală, evanghelică şi profetică. Pastorală: să încerce să înţeleagă tensiunile pe care le suportă oamenii care lucrează în mass-media şi să-i ajute să-şi facă meseria într-un mod care respectă valorile umane. Evanghelică: Biserica trebuie să reziste tentaţiei de a se servi de mass-media încălcând demnitatea publicului şi manipulându-l. Ea trebuie, mai degrabă, să propovăduiască smerit şi convingător adevărul care i-a fost încredinţat. Biserica are, de asemenea un rol profetic: ea trebuie să aibă mereu o viziune critică asupra realizărilor, conţinuturilor şi tehnicilor mediatice, precum şi asupra ideologiilor care le susţin. Ea trebuie să ajute comunităţile umane în dezvoltarea conştiinţei lor mediatice în aşa fel încât o analiză critică să se poată constitui în Bisericile şi întrunirile locale (…)[8].

                      În privinţa folosirii instrumentelor mediatice, misiunea Bisericii rămâne aceea de a mărturisi în faţa oamenilor învierea lui Iisus Hristos şi a vesti cuvintele Evangheliei pentru a-i face pe cei ce o primesc cu credinţă, părtaşi la viaţa veşnică. Având o misiune globală, Biserica trebuie să utilizeze instrumentele mediatice pentru propovăduirea Evangheliei „până la marginile pământului” fără să uite de specificul comunicării prin mass-media.

               Astfel se ştie  că cel mai puternic impact al cuvântului este în comunicare interumană, directă, pentru că împreună cu informaţia transmite stările şi sentimentele, deci asigură o întâlnire personală, „faţă către faţă”. Comunicarea mediatică are un impact redus şi modifică relaţia umană în dependenţă de mijlocul folosit. În această comunicare prevalează latura informativă, în detrimentul celei formative. Un canal mediatic nu poate transmite stările spirituale. De aceea inii dintre teologi pun sub semnul întrebării posibilitatea de a transmite trăirea liturgică autentică. După părerea lor, orice transmitere mediatică nu poate trece de superficialitate, transformând slujba în spectacol, ceea ce dăunează Bisericii. Însă după părerea altora, mediatizarea slujbelor ar corespunde cu misiunea catihetică, de a oferi celor chemaţi o imagine, o pregustare a celor experimentate pe viu în comuniunea Bisericii.

        Omul modern poate fi găsit şi abordat prin mijloace de comunicare moderne. Pentru Biserica, această cale este o alternativă la mijloacele şi metodele tradiţionale misionare. Să nu uităm că nu toţi care se numesc creştini sunt credincioşi autentici şi tind spre trăiri profunde, marea parte din ei au nevoie de amintirea zilnică că sunt creştini şi au responsabilitatea nu numai socială, ci şi spirituală. În acest fel Biserica poate să se adreseze acelei categorii de credincioşi care vin la biserică de două ori pe an, de Crăciun şi de Paşti. Prin mass-media Biserica poate să sensibilizeze publicul pentru cele spirituale şi să-i acorde o alternativă, surogatul cultural. De aceea credem că Biserica trebuie să folosească mass-media pentru a chema oamenii la o viaţă autentică în Hristos, în comunitatea euharistică a parohiei. Însă această activitate nu trebuie să substituie lucrarea pastorală directă a preotului din parohie. Ele trebuie să fie concomitente, intensificarea uneia să determine intensificarea celeilalte. În nici un caz canalele mediatice nu pot suplini relaţia directă a preotului cu credincioşii, însă prin înţeleaptă folosire ele pot exemplifica această relaţie existenţială.

               „Utilizând instrumentele mediatice, Biserica trebuie să ţină cont de contextul cultural al epocii, de „noua cultură” creată de mijlocele de comunicare în masă, şi eliberându-se de triumfalism, să găsească, după exemplul Sfinţilor Părinţi, un limbaj accesibil omului de azi, propunând ancorarea în tradiţie ca reacţie la modernitate.

               Credem că prezenţa Bisericii în mass-media ar trebui să vizeze:

1. Catehizarea având în vedere lacune mari pe care mulţi credincioşi le au în acest domeniu. De mare folos ar fi prezentarea marilor teme ale credinţei aşa cum ele se reflectă în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie şi cum sunt trăite în slujbele Bisericii. Un accent important are trebui pus pe prezentarea spiritualităţii ortodoxe şi pe explicarea sensului slujbelor ca intrare în Împărăţia lui Dumnezeu;
2. Apologetica, apărarea credinţei ortodoxe î faţa atacurilor, arătarea compatibilităţii dintre ştiinţa şi credinţa ortodoxă;
3. Abordarea problemelor concrete ale omului;
4. Prezentarea poziţiei ortodoxe faţă de realitatea românească;
5. Promovarea artei autentice ca aspiraţie a omului după Dumnezeu. Arta autentică, sub toate aspectele ei poate avea un rol foarte important în problematizarea oamenilor asupra aspectelor esenţiale ale vieţii şi morţii. (…)

               În demersul său mediatic, Biserica trebuie să caute să aibă acces la mijloacele de comunicare în masă publice, dar şi cele private, insistând pentru obţinerea unor spaţii constante cu audienţă mare. Totuşi, este de dorit evitarea acelor canele mediatice care în mod sistematic propagă idei antiortodoxe pentru a nu le da, printr-o prezenţă simbolică legitimitatea în faţa oamenilor”[9].

               Trebuie să remarcăm că, în general mass-media laică românească, deci non-bisericească, are o preocupare mult mai mare pentru problemele religioase în comparaţie cu cele occidentale. Această preocupare se manifestă prin două extreme: pe de o parte clerului i se acordă generos, pentru lucrarea lor misionară, pagini întregi în ziare şi reviste, emisiuni la posturi de radio sau televiziune; pe de altă parte se desfăşoară o companie anti-bisericească, de ponegrire a ierarhilor şi preoţilor care sunt acuzaţi în diferite articole şi emisiuni de tot soiul de fărădelegi, fără să li se acorde dreptul la replică sau în cel mai bun caz i se acordă mult mai târziu, ceea ce nu mai schimbă opinia publică formată unilateral. Cel mai recent caz în această privinţă a fost îndreptat în primăvara anului 2001 împotriva patriarhului Teoctist care a fost acuzat de aservirea regimului ceauşist, de apartenenţa la mişcarea legionară dar şi calomnia nefondată de sodomie.

               Aceste atacuri îndreptate întotdeauna asupra ierarhiei şi clerului urmăresc principiul vechi: „Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile”. În acest fel se urmăreşte discreditarea Bisericii Ortodoxe care după cuvintele inspirate a lui Mihai Eminescu este ,,Maica poporului român’’.

               Abuzurile şi provocării din parte „puterii a patra” la adresa Bisericii Ortodoxe Române sunt consecinţele unei politici de secularizare şi „europenizare” a societăţii româneşti în faţa căreia valorile creştine păstrate cu fidelitate de Biserica Răsăritului reprezintă in real obstacol, ceea ce împiedică crearea Europei Unite, uniformizate după principiul utopic al paradisului terestru. Poziţia fermă a Bisericii Ortodoxe în privinţa articolului 200 a Codului Penal care prevede pedeapsa perversiunilor sexuale, deci condamnarea homosexualităţii, de asemenea, condamnarea practicii de eutanasie, propovăduirea vieţii decente şi nu de plăceri carnale, păstrarea tradiţiei şi spiritualităţii creştine vis-a-vis de tradiţia şi cultura naţională, toate aceste irită şi supără nu numai pe unii occidentali, dar şi pe unii compatrioţi „civilizaţi”. Împotriva calomniilor şi acuzaţiilor la adresa Bisericii Ortodoxe Române ierarhii şi clericii împreună cu mirenii trebuie să răspundă prompt, uniţi în gândire şi simţire, cu demnitate, fără a polemiza şi coborî la certuri şi polemici inutile, bune numai pentru show. Nu putem admite o reacţie indiferentă sau întârziată, potrivită formulei lui Mark Twain: ”O minciună sfruntată străbate jumătate de lume înainte ca adevărul să apuce să se scoale din pat”. Un răspuns întârziat sau absenţa acestuia este interpretată de mass-media secularizată ca o confirmare a acuzaţiilor sau în cel mai bun caz ca o manifestare a slăbiciunii şi desuităţii.

               După părerea unor teologi cauza imobilismului a clerului din cadrul Bisericii Române este adaptarea mentalităţii majoritare susţinută de sondaje ale căror rezultate afirmă apartenenţa la Ortodoxie a 87% din populaţia României. Însă din aceşti 87% numai Dumnezeu cunoaşte câţi sunt trăitori şi practicanţi autentici ai Ortodoxiei. În perspectiva secularizării şi occidentalizării societăţii româneşti Biserica Ortodoxă ar putea ajunge (dacă deja nu este) din punct de vedere al practicării spiritualităţii creştine minoritară. De aceea, după părerea acestor teologi, activitatea clerului trebuie să se bazeze pe conştientizarea acestei situaţii precare de care este responsabilă atât Biserica cât şi mass-media. „Dacă Biserica şi mass-media au conştiinţa unor instituţii fundamentale în societate, oricare ar fi sistemul politic ce deţine puterea în stat este firesc ca şi în raporturile directe să primeze conştiinţa responsabilităţii comune faţă de comunitatea socială şi, implicit, respectul reciproc. Este regretabil că în anumite atitudini mediatice faţă de Biserică persistă mentalitatea presei totalitare, cu dispreţul şi intoleranţa celui care trăieşte sub spectrul complexului, că aflat sub umbrela puterii poate să nu mai ţină cont nici de elementarele reguli de civilizaţie şi comportament. De partea noastră, ne-am putea reproşa iritările uneori prea grăbite atunci când presa înfierează aspecte din viaţa unor membrii ai Bisericii care nu corespund moralei creştine. Simţul pocăinţei este recomandabil şi de o parte şi de cealaltă întrucât asumarea responsabilă a greşelilor este temelia iertării şi împăcării”[10].

Prof. Pr. Emil Varga