DE LA FOLCLOR LA SPIRITUALITATE

Folclorul este considerat strămoşul etnologiei europene şi ar fi trebuit să îndeplinească pentru popoarele civilizate ceea ce a făcut etnologia pentru cunoaşterea popoarelor “primitive” sau extraeuropene. În Ţările Scandinave studiul tradiţiilor populare a precedat preocupările de etnologie. În Franţa, folcloristica a ocupat un loc secund, după cercetările etnologice. Cei mai mulţi dintre autorii clasici englezi reduc folclorul la trei capitole principale: credinţe, obiceiuri şi literatură populară. În spaţiul german, folcloristicii i s-a atribuit un domeniu mult mai larg, în care alături de credinţe, obiceiuri şi literatură populară este inclusă şi civilizaţia materială: aşezări, case, port, tehnici tradiţionale, ocupaţii şi artă populară, dându-i-se numele de Volkskunde (“etnografie”). Folclorul este parte inseparabilă din viaţa unui popor şi oglindind-o în aspectele sale diverse şi se impune ca un important mijloc de cunoaştere a omului, a vieţii sociale, a cadrului naţional în care se desfăşoară acesta. Este legat de momentele cele mai importante din viaţa colectivităţilor şi individului: muncă, sărbători, naştere, căsătorie, moarte etc., şi îl însoţeşte pe om la bucurie şi necaz, îl ajută în muncă şi îl întăreşte în lupta pentru o viaţă în colectivitate. Folclorul a îndeplinit şi îndeplineşte mereu multiple şi importante funcţii: magice, funcţie utilitară, funcţie de felicitare şi urare, ceremonială, istorică, de alinare a durerii, distractive, estetice etc. Este însuşi modul de viaţă al oamenilor de-a lungul istoriei şi exprimând în forma imaginilor artistice necazurile şi bucuriile de a se integra în identitatea unei ţări, unui neam, năzuinţele de libertate ale lui şi comunităţii din care face parte. Folclorul, cu funcţiile sale, cu capacităţile de integrare într-un mediu ancestral se manifestă încă în comunităţile săteşti izolate, dar fenomenul poluării acestuia este atotcuprinzător. Probabil că în istoria milenară ale poporului român au avut loc astfel de răspântii, dar contemporaneitatea cu mijloacele sale audio-video o considerăm a fi responsabilă doar parţial de pierderea caracteristicilor fundamentale ale folclorului, caracteristici ce pot fi găsite în orice manual, curs sau tratat de folclor. Dimitrie Gusti, întemeietorul Şcolii româneşti de sociologie, considera că etnografia, folclorul şi antropologia socială nu puteau fi admise în rândul disciplinelor legitime, întrucât fenomenele de care se ocupau folcloriştii şi etnografii erau “sociale” făcând parte din sfera de preocupări ale sociologiei, iar metoda de cercetare ce trebuia folosită era cea a “monografiei sociologice”, conform schemei sale întemeiate pe “cadre” şi “manifestări”, “Sociologiile parţiale” urmând a fi integrate “Sociologiei Generale”. Însă folclorul, etnografia, etnologia şi antropologia ar putea să aibă un domeniu de cercetare comun, deosebirile de termeni fiind rezultatul contextului istoric sau al unei simple ierarhizări. După B. P. Haşdeu, produsul folcloric putea fi ,,poporan’’, adică creat de popor, şi popular, adică de origine cultă, devenit popular prin adoptarea şi circulaţia lui. Cultura tradiţională a avut în timp o influenţă puternică asupra artei profesioniste din țara noastră. Vieţile şi obiceiurile românilor de la ţară au fost mult timp subiectul favorit al scriitorilor români. Operele multor compozitori au fost parţial inspirate din muzica populară românească. Astăzi am putea numai aminti Occidentului pe compozitorul George Enescu, pe sculptorul Constantin Brâncuşi ori pe scriitorul Eugen Ionescu și asta doar pentru că, deși vitregiți de istorie, în plan spiritual ne cunoaștem bine coordonatele și originile… românești!
Pr. Prof. Emil Varga