,,Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor mângâia…’’ (Matei 5,4)
Pentru un posibil itinerar de la întuneric la lumină
Împlinirea umanului implică dintotdeauna căutarea şi împlinirea binelui, ca sens al existenţei şi de ce nu, al vredniciei personale înaintea lui Dumnezeu. În spectrul lumescului, vrednicia ori nevrednicia apare ca un dat relativ, mai mult sau mai puţin bun de luat în seamă în funcţie de raportarea unei fapte la un set de valori morale, sociale şi religioase.
Vrednicia, ca stare morală pilduitoare oferă mereu recunoştinţă, şansa dobândirii binelui, precum spune Scriptura că : ,,vrednic este slujitorul de plata sa’’ (I Timotei 1, 18). De multe ori vrednicia devine sinonim cu demnitatea de a nu fi dispus compromisurilor de tot felul, cu hărnicia şi cu puterea de birui răul cu bine. Ca exemplu, putem aduce în prim-plan unul din cadrul cultului divin public şi anume chemarea la treapta slujirii preoţeşti şi actul hirotoniei din cadrul Sfintei Liturghii, taină divină ce trebuie însoţită spre deplinătatea ei de acceptul comunităţii credincioşilor; de aceea, din primele veacuri creştine şi până în prezent, înainte ca episcopul să-i acorde noului hirotonit veşmintele preoţiei întreabă comunitatea creştinilor : ,,Vrednic este?’’ iar răspunsul aşteptat să întregească în cele din urmă dictonul : ,,Vox populi, vox dei…’’
Nevrednicia, ca lipsă în faţa oricărei virtuţi aduce de la sine dispreţ, indiferenţă şi pedeapsă asupra celui aflat într-o astfel de stare. Dar oare această stare să fie una fără leac? Nicidecum… eu cred ca mai este speranţă. Starea de nevrednicie ne poate aduce în pragul disperării al lipsei de orice nădejde, dar poate constitui şi un moment al unui bilant, al unei proprii judecăţi în care ne putem recunoşte vina, defecte şi răutatea. Astfel, într-o nouă lumină a lucrurilor, nevrednicia poate fi înţeleasă şi ca un ,,dar’’, ca un moment în care poţi lua haina pocăinţei, hotărârea unei înnoiri spirituale.
Conştiinţa nevredniciei sau luciditatea în haina regretului
Descoperindu-ne nevrednicia, redescoperim speranţa iubirii lui Dumnezeu fără margini: ,,…Te-am părăsit Stăpâne, să nu mă părăseşti, am ieşit de la Tine, ieşi în căutarea mea…’’ (Acatistul Mântuitorului Iisus Hristos). Conştiinţa stării de nevrednicie deschide noi orizonturi şi poate schimba lacrimile de durere în lacrimi de nădejde şi bucurie sufletească. Numai cine nu cunoaşte depărtarea de cei dragi nu poate înţelege bucuria regăsirii lor… Aşa se întâmplă şi cu sufletul nostru când ne înstrăinăm de Dumnezeu…ne simţim neîmpliniţi (oricât de mulţi bani şi imfluenţa am avea) căutând permanent ceea ce ne defineşte ca persoană, cu dragostea şi dorul ce niciodată nu trebuie să moară. Apostolul Petru s-a lepădat de Învăţătorul Său, ucenicii toţi ,,stăteau ascunşi de frica iudeilor’’(Ioan 20,19), făcându-se nevrednici de Jertfa de pe Cruce a Domnului lor, dar ceea ce le-au dat tuturor a doua şansă de a deveni prietenii lui Iisus cu siguranţă a fost dragostea şi dorinţa lor, ca dincolo de suferinţă şi de moarte, Mântuitorul să nu-i lase singuri…ceea ce s-a şi întâmplat în prima Zi a săptămânii…
Personal mărturisesc că m-a impresionat teribil conştientizarea nevredniciei unui personaj depravat ajuns pe patul de moarte, Marmeladov, căinţa acestuia dar şi speranţa în iertarea divină: ,,…După ce îi istoriseşte lui Rascolnikov chipul în care a ajuns să se bălăcească în mocirla beţiei, după ce îi istoriseşte cutremurătoarele suferinţe în care se macină viaţa lui şi a familiei sale, Marmeladov, adaugă că, deşi e dispreţuit şi badjocorit de toţi, el ştie că există totuşi cineva care se va milostivi şi de dânsul. Odată şi odată, la Judecata cea mare, Judecătorul, după ce va fi terminat cu <<bunii, cuminţii şi blânzii>>, se va întoarce şi către unii ca el şi le va zice: <<Apropiaţi-vă şi voi…apropiaţi-vă netrebnicilor, apropiaţi-vă neruşinaţilor!>> Şi ne vom apropia toţi, fără teamă. Iar El ne va spune: <<Sunteţi porci! Purtaţi pe voi semnul dobitociei…dar veniţi!>> Şi cuminţii, deştepţii, vor zice: <<Doamne, de ce-i primeşti pe ei?>> Iar El va răspunde: <<Îi primesc, cuminţilor, îi primesc deştepţilor, pentru că nici unul dintre ei nu s-a crezut vrednic de favoarea aceasta…>> Şi ne va întinde braţele, iar noi ne vom năpusti…şi vom izbucni în plâns…şi vom înţelege totul…Doamne, vie împărăţia Ta!…’’ (F. M. Dostoievski, Crimă şi pedeapsă). Exemplul de mai sus vorbeşte de la sine de spre intimitatea sufletească a multora dintre noi, de strădania personală de a străbate drumul deloc uşor de la patimă la virtute, de la întuneric la lumină. Rămâne ca pentru orice creştin, atât vrednicia cât şi nevredicia să-l pună faţă-n faţă cu gândul la Dumnezeu şi la lucrarea ,,cu timp şi fără timp’’ a binelui; ai căzut, te ridici cu fruntea spre Cer, ai rămas în urmă, mergi mai departe…cred că timpul încă mai ară rabdare cu noi…vrednici ori nevrednici…
Pr. Emil Varga