Am vorbit deja despre libertatea pe care noi ne-am câştigat-o prin râuri de sânge de-a lungul istoriei, fie că a fost vorba despre persecuţiile din perioada primară a creştinismului, fie că a fost vorba despre diferite confruntări religioase, gen cruciade, fie căa fost vorba despre conflicte socio – politice, migraţii sau alte mişcări de mase populare sau de apărare a ţării în faţa invadatorilor, fie că a fost vorba despre câştigarea libertăţii religioase din perioada comunistă prin sângele intelectualilor sau al oamenilor simpli care au făcut din libertatea de orice fel un ideal devenind martiri ai neamului românesc.
Trecând de la acest gen de libertate sau câştigare a libertăţii, în acest număr am ales să vorbesc despre libertatea spirituală cu care am fost înzestraţi de divinitate, tocmai din bunătatea lui Dumnezeu fără margini, care a dorit ca omul să se exprime în mod liber şi de a-şi conduce viaţa în mod independent, dar alături şi împreună cu Dumnezeu, pentru a nu fi doar nişte vieţuitoare fără un scop precis în viaţă, ci, aşa cum frumos spune Panayotis Nellas, omul, animal îndumnezeit, omul, purtător de Hristos (hristofor), omul, chip şi asemănare a lui Dumnezeu.
„Ritorii cei mult grăitori”, cum sunt numiţii filosofii de către acatiste, de multe ori „guri rele” sau cârcotaşi, vorbesc despre duritate alui Dumnezeu, despre pedepsele prea aspre, despre un Dumnezeu sângeros al Vechiului Testament. Poate părea de multe ori că Dumnezeu este prea intransigent, sau prea tranşant în cursul istoriei vetero-testamentare cu greşelile poporului ales, pedepsindu-i fie cu moartea pe cei ce s-au închinat la viţelul de aur, fie cu şerpi veninoşi, fie cu rătăciri în pustiul egiptului timp de 40 de ani, fie cu robii egiptene sau babiloniene, etc., exemplele putând continua pe multe pagini. Ni se poate părea exagerat. În perioada Noului Testament pare, la prima vedere, că s-a renunţat la astfel de pedepse aspre, sângeroase, dar ele sunt expuse sub o altă formă: focul cel veşnic, gheena, muncile veşnice, singurătatea veşnică în focul care nu arde şi nu luminează, ş.a.m.d.
Duritatea lui Dumnezeu a căpătat altă formă, dar bunătatea lui este aceiaşi şi răsplata la fel, pentru că, şi lor, celor din Vechiul Legământ le-a promis Împărăţia Cerurilor, iar nouă, fiilor şi moştenitorilor Lui, tot Împărăţia Cerurilor. Deşi poate părea un Dumnezeu dur, rău, sângeros, El este un Dumnezeu drept şi sincer cu cei care au ales să-i urmeze. A lăsat legi, principii, norme, după care noi, cei care am ales „liberi şi de bună voie” să fim împreună cu El, să ne urmăm viaţa. Dacă am ales să fim împreună cu El trebuie să respectăm „legea şi proorocii”, să ascultăm cuvintele şi învăţăturile Lui, pentru că ele ne vor conduce, împreună cu postul şi rugăciunea şi faptele bune, pe „calea cea strâmtă care este aflată de puţini”(Matei 7, 13), adică Uşa de intrare în Împărăţia Cerurilor.
Avem libertatea de a alege să îl urmăm sau nu, să îl ascultăm sau nu, dar din momentul în care am ales Calea, trebuie să o urmăm. Acest „trebuie” nu este imperativ, ci şi el lasă loc libertăţii de a continua pe calea cea strâmtă sau nu. Dumnezeu este drept şi sincer în relaţie cu omul, faci binele primeşti răsplată, faci răul primeşti răsplată pentru el, nici o acţiune sau faptă a noastră nerămânând fără răsplată. Duritatea lui Dumnezeu este urmare a acţiunilor noastre libere şi necondiţionate, pentru că se poate afirmă în mod plastic că este un Dumnezeu gelos, pentru că nu Îi place să fie înşelat, dacă l-am ales pe El, trebuie să mergem alături de El. În cazul în care greşim, pedeapsa nu vine în mod automat, ci avem timp de răgaz, să analizăm ceea ce am făcut, avem timp de îndreptare, iar abia apoi vine şi răsplata, dar libertatea de a cădea şi de a ne îndrepta nu este anulată sub nici o formă, pentru că „Dumnzeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu”, aşa după cum se spune în sfintele cărţi.
„Voi sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic decât să fie lepădată afară şi călcată în picioare de oameni”(Matei 5, 13). Conform principiilor morale universale avem datoria de a face bine, fie că am auzit de Hristos şi învăţătuirle Lui, fie că nu, pentru că spune Sf. Ap. Pave că cei care nu au Legea, din fire fac ale legii (cf. Romani 2, 14), arătând că fapta bună, vorba bună, binele, în principiu, este un dar pe care omul la moştenit de la Creatorul său. Prin libertatea cu care am fost înzestraţi, alături de bunătatea moştenită prin fire de la Dumnezeu avem datoria de a fi sarea pământului, aluatul ce dospeşte toată frământătura, aşa cum se spune în Sf. Evanghelii, adică să propovăduim neîncetat facerea binelui, calea cea bună. Nu doar neurmarea legii fireşti a binelui cu care ne-am născut este pedepsită, ci şi indiferenţa, pentru că ea atrage lipsa de reacţie pozitivă atunci când facem binele, dar şi lipsa de reacţie atunci când ceva rău se întămplă, lasând „binele” să treacă neobservat, dar şi neluarea răului în seamă, care poate degenera din rău în mai rău, sau care poate duce la propagarea „răului” ca principiu de viaţă, ca mod de viaţă şi astfel ducând la răsturnarea valorilor, binele devenind rău, iar răul bine.
Prin libertatea spirituală putem alege desăvârşirea, calea de a urma binele, drumul cel îngust spre Rai, mai precis „sarea pământului” şi „lumina lumii”. Putem alege să facem feptele cele bune şi să fim un model pentru cei din jurul nostru, ca „ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri” (Matei 5, 16), puterea exemplului fiind armă puternică în răspândirea binelui. În acelaşi timp putem alege să nu facem binele, sa căutăm ceartă şi jigniri, putem alege să nu-L urmăm pe Hristos pe Calea ce ne duce la Viaţă şi Adevăr, sau putem alege să fim indiferenţi faţă de bine sau de rău.
Pr. Sergiu Dalea