Spunea cineva odată că Fericirea stă în comuniune, în a şti că nu eşti singur, că ii pasă cuiva de tine şi că cineva este interesat şi implicat în viaţa ta…
Statistic, constatăm că actualmente, fiecare dintre noi trăieşte concomitent cu şase miliarde de oameni de pe globul pământesc dar absenţa comunicării ni-i face pe cei mai mulţi (aproximativ 99% dintre ei) la fel de străini sau chiar inexistenţi, ca mulţi alţi semeni de-ai noştri care au vieţuit de-a lungul istoriei umanităţii. Nu poţi iubi pe cineva pe care nu-l cunoşti şi cu care nu comunici, şi din acest punct de vedere, dragostea pentru umanitate în totalitatea ei nu e decât o mare şi frumoasă minciună sau o iubire perversă. Numai cel care nu trece cu vederea suferinţa şi problemele omului de alături, ci stabileşte o comunicare şi o comuniune, împărtăşind destinul semenului său, poate fi socotit cu adevărat creştin şi aproapele acestuia.
Revenind asupra limbajului şi folosirii cuvântului în contextul lumii secularizate, constatăm cu îngrijorare că la această criză spirituală şi morală a contribuit şi contribuie însăşi cuvântul negativ. S-a ajuns la o „dezvoltare a cuvântului”, la o inflaţie verbală, la o oboseală de şi pentru cuvinte… Dinamica socializării atinge cote nemaiîntâlnite în istorie! Omul modern deschide această cutie a Pandorei neluând în calcul şi riscul diluării sacrului prin mesajul (scris, vorbit, gesticulat) în exces, fără o ţintă sigură… fără puterea de a mişca sufletele. Dacă am reveni la Evanghelie sigur vom putea înţelege că Mântuitorul vorbea mulţimilor ,,ca unul care avea putere’’ (Matei 7:29). Din păcate, la o distanţă de două milenii asistăm la o prăbuşire lentă, nedorită, pierzându-se relaţia strânsă între cuvânt şi lucrare…
Cuvântul, prin fiinţa şi importanţa sa, rămâne cel mai puternic mijloc de transformare sau influenţare al sufletului uman în special şi al societăţii întregi în general. De aceea, cuvântul trebuie să devină o responsabilitate deosebită pentru fiecare om în general şi lucrătorii în domeniul mass-media în special. Rostul originar al cuvântului este de a zidi comunitatea umană, iar nu de a o distruge.
În privinţa remedierii limbajului modern, desacralizat, poziţia Bisericii Ortodoxe, rămâne în conformitate cu Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Credinţa este trăirea întâlnirii cu harul lui Dumnezeu şi cuvintele trebuie să fie legate de această trăire: din această trăire îşi primesc ele sensul şi puterea lor. Cuvintele care nu se referă la această trăire, ori care s-au rupt de ea, devin inevitabil cuvinte cu sens dublu, confuze, pervertite, viclene. Mântuirea (ca de altfel şi iubirea) pleacă vârnd-nevrând de la cuvânt la Cuvânt, prin inimile semenilor, către Cer.
Prof. Pr. Emil Varga