De la început îmi manifest dorinţa pentru câteva idei şi viziuni proprii, prezentate direct şi fără generalizări de caz, simplu, la persoana întâi. Asistăm tot mai des, atât de neputincioşi şi indiferenţi în acelaşi timp, la o diluare, mai bine zis la o denaturare a valorilor constructive în mai toate instituţiile, organizaţiile şi mediile fie ele politizate, decredibilizate ori dimpotrivă… bucurându-se (încă) de impasibilitatea şi docilitatea elementelor subordonate de însăşi natura lor. Cred că această perioadă de criză produce şi oportunitatea de a deosebi mai bine lucrurile, de a descoperi mai profund ceea ce ne leagă şi ceea ce ne desparte… părinţii de copii, cler de credincioşi, politicieni de popor, bogaţi de săraci… şi înşiruirea poate continua la nesfârşit. Dintre toate chipurile crizei, carenţa autorităţii morale, de departe produce cele mai nocive efecte sociale. Când banul şi puterea câştigă tot mai mult teren pe tărâmul vocaţiei ori a voinţei divine, atunci chiar poate ar fi cazul unei reîntoarceri personale la crezurile (încă) păstrate în lumea lăuntrică ,,unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură’’ (Matei 6:20).
Printre alte tare moştenite din trecutul românismului, psihoza băgatului în dubă ocupă un loc de frunte în actul de încătuşare a neputinţei şi nemulţumirii norodului frustrat, deprimat şi resemnat. Cred că ,,Mioriţa’’ nu-i neapărat o capodoperă literară ci mai degrabă un blestem al acestei naţii de neînţeles…cu atât de multe resurse (fie ele spirituale ori economice) dar în acelaşi timp lipsite de iniţiativă, de curaj şi unitate, chiar şi de o religiozitate despovărată de unele apucăturile autohtone, nesănătoase. Din păcate, spiritul de turmă impune în chip nesimţit, la nivel personal şi o mentalitate plată, uniformă şi limitată în manifestarea drepturilor şi a libertăţii noastre. Preţul sincerităţii, al adevărului mărturisit contra nedreptăţii a crescut enorm… direct proporţional cu responsabilitatea pentru familie, cu frica de a pierde locul de muncă, cu teama de a nu fi judecat de cei din jur. Adevăratele valori şi adevăraţii oameni de valoare sunt pe cale de dispariţie. În locul lor, încet dar sigur, observ că se instalează un soi de pseudo-cultură, al cărui nucleu nu conţine decât ambiţii sterile, improvizaţii şi dorinţe de slavă deşartă. Sunt convins că acest fenomen se va opri cândva… şi nu va primi eticheta de cultură perenă, nu va face parte din moştenirea cerească, căci la întâlnirea cu veşnicia vom lăsa deoparte şi averi şi funcţii şi orgolii lăsând în loc doar conştiinţa binelui împlinit. Dar până atunci… vom mai putea răbda…?
Prof. Pr. Emil Varga